Efectul Venturi și viscolul de lîngă București

A ști sau a nu ști

Sau „a știi” cum scrie agramatul de internet. Îmi propun să aduc în atenția cititorului semantica variabilă a unui cuvînt, iar aici mă refer strict la semantica oficială, adică cea publicată în dicționarele explicative.

Cuvîntul este „agnosticism”. 

Pe acesta îl găsim cu două definiții diferite în cele mai recente dicționare explicative: în MDA2 (2010), p. 29 apare definit drept „Concepție filosofică idealistă care neagă, parțial sau total, posibilitatea cunoașterii obiective a lumii, a esenței fenomenelor”. În DEX2 (2009), în schimb, apare cu definiția: „Punct de vedere potrivit căruia gândirea umană este incapabilă să ofere suficiente argumente raționale pentru a justifica existența sau neexistența lui Dumnezeu.” Deși întortocheate sînt căile filozofiei, nu par a spune chiar același lucru, nu? Una este legată de conceptul de teism, iar alta doar de imposibilitatea cunoașterii obiective a lumii. De ce oare avem două definiții? În DEX2 (1998), definiția este identică în formă celei din MDA2, anume: „Concepție filozofică idealistă care neagă, parțial sau total, posibilitatea cunoașterii obiective a lumii, a esenței fenomenelor” (p. 20). Deci undeva, în timpul redactării ediției DEX2 (2009), a survenit o redefinire a acestui cuvînt, sau poate doar o revenire (explicabilă sau nu) la o definiție mai veche. Mergînd acum în trecut, și, pentru că acest cuvînt este un neologism, îl căutăm în DN3 (1987) la pagina 40 de unde citim: „concepție filozofică care (!) neagă posibilitatea cunoașterii esenței realității, a reflectării ei în conștiința oamenilor [cf. fr. agnosticisme, it. agnosticismo < gr. a – fără, gnostos – cognoscibil]”. Cacofonia le aparține autorilor. Mai în urmă, în Dicționarul Limbii Romîne Moderne (1958), la p. 15, este scris: „Doctrină filozofică idealistă care susține că lumea obiectivă nu poate fi cunoscută, că rațiunea omenească este limitată și că dincolo de limitele senzațiilor omul nu poate să cunoască nimic. – Engl. agnosticism (fr. agnosticisme).”

În DLRLC (1955-1957), găsim o intepretare a acestui cuvînt în ton cu vremurile: „Doctrină filozofică idealistă care neagă posibilitatea omului de a cunoaște lumea obiectivă și legile ei de dezvoltare; este propagată de clasele exploatatoare cu scopul de a împiedica masele asuprite să descopere adevărata cauză a mizeriei lor și să lupte împotriva ei. Natura este infinită și ea are o existență infinită, și tocmai această recunoaștere, singura categorică, singura necondiționată, a existenței ei în afara conștiinței și a senzațiilor omului, deosebește materialismul dialectic de agnosticismul relativist și de idealism. LENIN, MAT. EMP. 295.” De la filozofia prin ochii lui Lenin mergem și mai în urmă, la dicționarul lui L. Șăineanu (1929), de unde citim (p. 13): „doctrină filozofică care declară că absolutul e inaccesibil spiritului omenesc.” Din nou, cacofonia aparține autorului. Și mai în urmă, în 1898, în primul volum al Enciclopediei Române, la p. 64, găsim: (grec) principiu religios-filosofic, conform caruia tot ce trece preste experienta omului e necunoscut, deci existenta unui D-deu nu se poste nici dovedi nici nega (Huxley.) Representantii A.-lui se numesc A g n o s t i c i. Deci abia la 1898 găsim o legătura cu latura teistă a problemei, într-un dicționar enciclopedic, nu într-unul strict explicativ. De aceea, are sens să trecem repede înapoi 95 de ani, pînă la Vol. I al Dicționarului Enciclopedic (1993) de unde citim: „AGNOSTICÍSM (< fr., engl.) s. n. 1. Doctrină care declară absolutul inaccesibil spiritului uman sau care consideră orice metafizică drept inutilă (D. Hume, I. Kant, adepții pozitivismului ș.a.). Termenul a fost creat de Th. Huxley în 1869. 2. A. religios = atitudine modernă, cu rădăcini în filozofia greacă în special, negînd capacitatea umană de a descrie divinitatea (de ex. Einstein, religios în felul său, a fost considerat de unii teologi drept un agnostic).”

Avem, prin urmare, două înțelesuri distincte, unul în context filozofic larg, așa după cum am arătat, propagat în majoritatea dicționarelor, și celălalt doar în context de filozofie a religiilor, unde este un termen de caracterizare a individului, alături de teist și ateu, practic între ei (v. mai jos).  

De ce DEX2 (2009) descrie agnosticismul doar în contextul religiei, și nu în general al filozofiei, nu îmi este deloc clar. Ca fapt divers, o căutare pe internet în dicționarul Larousse ne dă: „Doctrine qui considère que l’absolu est inaccessible à l’esprit humain et qui preconise le refus de toute solution aux problèmes métaphysiques.”

Poate că un răspuns la ultima întrebare (de ce doar religia, nu și filozofia) este dat de textul de aici redat integral (partea finală este subliniată de mine): https://dicophilo.fr/definition/agnosticisme/

Agnosticisme (nom commun)

Conception selon laquelle l'homme ne peut pas connaître l'absolu.

Terme(s) associé(s)

athéisme, déisme, religion, théisme

Étymologie

Du grec ancien, « agnostos » : inconnu, ignorant. Le grec « gnosis » signifie « connaissance ».

Qu’est ce que l’agnosticisme ?

Le mot « agnosticisme » est créé par T. H. Huxley en 1869. Selon lui, l’absolu est inaccessible à l’esprit. On ne peut se prononcer ni sur l’origine, ni sur la nature ou la finalité des choses. Affirmer ou nier quoique ce soit dans ce domaine est vain. L’incapacité à se prononcer sur l’existence de Dieu est une conséquence de cette position.
L’agnosticisme diffère à la fois du scepticisme antique et de la position kantienne. Kant récuse bien la connaissance de l’absolu, mais n’est pas strictement agnostique. Il pose Dieu comme postulat de la Raison pratique.
Dans la langue courante, l’agnosticisme est avant tout une position sur l’existence de Dieu. L’agnosticisme est alors le point de vue selon lequel il n’est pas possible de se prononcer sur l’existence ou non de Dieu. C’est une position médiane entre l’athéisme et l’affirmation de l’existence d’un Dieu (quel qu’il soit).

Despre acordul după ințeles

Găsiți în anexă o trimitere către un document .pdf stocat pe Google Drive (se copiază și se introduce într-o foaie nouă) ce conține o „picătură-ntr-un ocean”, dac-ar fi să metaforizez problematica tratată în el (apărută în urma unei discuții scurte de pe Facebook de acum cîteva zile) în raport cu subiectul numit generic „acordul în limba română” (în particular, acordul dintre subiect și predicat). Ca fapt divers, „Acordul în limba română” este numele unei cărți tehnice (scrise de către o lingvistă în principiu pentru lingviști și studenți la litere - întîmplător, exact aceeași lingvistă, v. un articol mai jos din iunie 2017) apărute în 2012 la Editura Universității din București.

Vă urez spor la lecturat (nu e foarte mult) și, ca de fiecare dată, dacă aveți o întrebare, nu ezitați să mi-o adresați.

https://drive.google.com/open?id=1-T2zg-ZQZ6M7UgGLjgRea7tHegFxpJhp

Cadoul perfect în 2017

  Anul ce de-abia s-a-ncheiat mi-a oferit onoarea de a fi autor alături de CSII dr. Ion Marinică al unui articol enciclopedic într-un domeniu - altul decît lingvistica românească - ce mi-a devenit foarte drag în ultimii ani: meteorologia. Acest articol este publicat în limba engleză în revista Riscuri și catastrofe editată de către un colectiv de la Facultatea de Geografie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Mergînd aici http://riscurisicatastrofe.reviste.ubbcluj.ro/ și căutînd în stînga paginii după „Volume Aparute”, se alege apoi „Anul XVI, Vol. 21, Nr. 2/2017” iar articolul este CONSIDERATIONS UPON EXTREME TEMPERATURES ON ROMANIAN TERRITORY  p.15. Acesta reprezintă rodul unei munci de documentare a autorilor ce a avut loc pe parcursul primei jumătăți a anului 2017. Drepturile de autor sînt sub licență Creative Commons Attribution Non-Commercial 3.0 License, iar citarea în lucrări viitoare se poate face direct ca: Marinică, I., Ciobotu, D.C. (2017) - Considerations upon Extreme Temperatures on Romanian Territory, Riscuri și Catastrofe, Vol. 21, Nr. 2, p.15. (DOI: 10.24193/RCJ2017_19). 

  Lectură plăcută !!

P.S. Un link direct ar fi: http://riscurisicatastrofe.reviste.ubbcluj.ro/Volume/XVI_Nr_21_2_2017/PDF/2_Marinica_Ciobotu_15_31.pdf

Sînt lingviștii noștri agramați în afara programului de lucru?

  Eu mă mîndresc că am învățat timp de 5 ani fizică la Craiova și cred că fiecare persoană care a studiat în timpul facultății din pasiune ar trebui să simtă același lucru, indiferent de legătura dintre studii și ocupația sa actuală. Îmi imaginez (poate naiv) că oamenii dedicați întru totul profesiei lor (cum ar fi o absolventă de facultate de litere ce-și onorează studiile printr-un serviciu prezent la Institutul de Lingvistică al Academiei Române), ce au publicat cărți de gramatică fără coautor la Editura Universității din București, cred în folosirea corectă a normelor standard ale limbii literare și în afara îndatoririlor de serviciu.
  De fapt, dacă era sau nu la momentul scriiturii de mai jos în timpul programului de lucru nu e chiar așa de important (deși activismul politic în timpul orelor de program pe bani publici nu este chiar recomandabil). Este vorba, în opinia mea, de consecvența cu care ești dator să protejezi limba scrisă și vorbită corect, pentru că altfel „agramatul de net” (cu care dialoghezi virtual în rețelele de socializare) nu e cu nimic inferior unui cercetător în lingvistică de la Academie. Doamna în cauză este lingvistă prin pregătire, ocupație și, după nivelul ridicat al publicațiilor domniei sale, aparent și prin pasiune. Totuși, atunci cînd activează politic în (!) rețeaua de socializare Facebook, probabil scrie într-o mare grabă, altfel sînt greu de explicat cele două greșeli de exprimare de mai jos (adverbul „minimum” scris greșit „minim” și pleonasmul (explicat „pe vremea mea” acum 24 de ani în clasa a V-a) „procent ... %”). Sau poate doamna în cauză folosește, totuși, un dublu standard: cînd este la serviciu și muncește își ia haina de lingvistă, iar cînd polemizează pe internet (în grabă sau nu) pe cea de agramată.

 

Etimologie tabu

Pentru că soția mi-a spus că ultimul articol a fost sec, m-am gîndit că următorul (cel pe care ați început deja să-l citiți) să fie mai atrăgător prin conținut, dacă nu prin stilul scrierii. Și această notă are legătură cu originea unui cuvînt.

Înainte să vă gîndiți prea tare la ceea ce am dorit să ascund în spatele cuvîntului „tabu” folosit în titlu, vă spun direct. Da, nu este un cuvînt obscen, ci unul destul de „cuminte”, un cuvînt pe care mulți dintre noi îl folosesc cu drag în caracterizarea unei persoane mai încete la minte. Cuvîntul „cretin”. Un adjectiv folosit mai ales substantivat pe care DEX-ul (orice ediție) îl definește ca sinonim cu idiot și imbecil, dar și cu sensul medical de: suferind de cretinism, boală manifestată prin înapoiere mintală și subdezvoltare fizică cauzate de o insuficiență tiroidiană la vîrste fragede. Pentru că această parte medicală nu este interesantă, aspectul jignitor pe care îl are în uzanța obișnuită acest cuvînt este ceea ce m-a determinat să îi caut originea. Evident, nu?

DEX2 (2009) îi dă etimologia imediată franțuzescul crétin. Înainte să caut de unde provine crétin în limba franceză, dau o raită pe www.dexonline.ro și găsesc o notiță de origine mai dezvoltată a lui August Scriban (1939) pe care o redau prin citare din dicționarul său de la pagina 364: „(fr. crétin, d. chrétien, creștin, cum li s´aŭ părut Francejilor aceĭ creștinĭ vechĭ care se țineaŭ numaĭ de post și rugăcĭune). Idiot rachitic [!] și gușat. Fig. Idiot, tîmpit.”

Păi ce-am făcut, mă, nene, mă? Cînd eram puștan învățînd pentru admiterea la liceu dădeam în glumă drept exemple de paronime cele două cuvinte, cretin și creștin, dar iată că de fapt gluma conținea un sîmbure mare de adevăr. Cele două cuvinte sînt înrudite! Deci francezii le ziceau cretini creștinilor care se înfometau prin post și rugăciune... Că nota etimologică a lui Scriban e unică între dicționarele românești (de unde și interpretarea mea că ar fi practic tabu) nu e deloc surprinzător, dar francezii nu au deloc vreo jenă în a scrie negru pe alb în Larousse: crétin, crétine - forme dialectale et péjorative du latin christianus, chrétien.

Atrag totuși atenția asupra folosirii expresiilor un bun cretin, cretinii au fost prigoniți de romani. Lipsește un ș în ele care le schimbă mult sensul curent.

Nervi, nevroze și neuroni

    Tratînd într-un articol anterior transformarea ilegitimă a lui „picromigdală” în „pricomigdală”, am încercat să înțeleg dacă o astfel de transformare poate fi găsită și în alte cazuri. M-am oprit la cuvîntul „nerv”, cu etimologia imediată „nervus” din limba latină conform DEX2 (2009). Spre o mai largă comparație ne sînt indicate cuvintele curente „nervo” din limba italiană, „nerf” din cea franceză și „Nerv” din cea germană (DN3 – Marcu, Maneca – 1986).

    Structura pare simplă, dar de ce avem atunci nevroză, nevralgie, nevricos și nu nervoză, nervalgie, nervicos ? De ce există alternanța în limba română ? Pentru că, de fapt, aceste cuvinte cu „vr” în loc de „rv” au o etimologie pe filieră grecească. Să-l luăm pe nevroză cu etimologia imediată franțuzescul „névrose”. Scriban 1939 îl consideră pe acesta din urmă derivat din neogrecul „nevron”, la rîndul lui venind din cuvîntul „neuron” din greaca veche. Am făcut astfel legătura cu românescul „neuron”, pe care DEX2 îl dă pe filiera franțuzescului ”néurone”, dar DN3 îl include și pe neogrecul „nevron”.

    Ca să închidem bucla, mergem la etimologia lui „nervus”. O găsim în cartea lui Michiel de Vaan Etymological Dictionary of Latin and the other Italic Languages (Brill, Leiden, 2008) la pagina 407 unde este scris explicit: „Nervus probably stems from *neuros by metathesis. A similar development can be seen in parvus < *pauro-”. Avem de-a face deci cu o metateză înăuntrul limbii latine. Vorbind strict despre acest fapt, autorii A. Ernout și A. Meillet ai cărții Dictionnaire Etymologique de la Langue Latine. Histoire des Mots. (Ed. a III-a, 1951) spun și ei la pagina 779 că „Ces inversions semblent être le fait du vocabulaire <<populaire>>”. Deși ambele citate folosesc formule ce lasă loc de dubiu, eu conchid că neuron (ν ε υ ̃ ρ ο ν) este la originea lui nervus (sau neruus cum apare drept cuvînt titlu în Ernout op.cit.)

     Cum vorbirea neîngrijită curentă a ultimilor zeci de ani ne-a procopsit (!) cu „pricomigdală” drept normă ortografică, se pare că acest fenomen de alterare a surselor etimologice prin inversiune de sunete este un fenomen cu mult mai vechi, datînd de peste 2000 de ani.