Complementul contextului

 

Premisă: Într-o propoziție funcția sintactică (clasică, GA II 1966) nu depinde de faptul că propoziția ar fi de sine stătătoare sau ar face parte dintr-o frază. Se presupune că valoarea morfologică este constantă.

Ultima precizare are scopul ca un caz de tipul „Nu știu cine a plecat” vs. „Cine a plecat?” să fie exclus, „cine” avînd aceeași funcție sintactică (subiect gramatical simplu), dar valori morfologice diferite.

Un vers celebru dintr-o poezie de Eminescu (ce-i dă și titlul) este Fiind băiet păduri cutreieram[1]. Să presupunem că este o propoziție independentă. Adică e doar titlul poeziei și n-ar fi și primul vers din textul ei.

Desigur că ridic problema funcției sintactice a cuvintelor Fiind și băiet. În primul rînd, fiind este o formă de gerunziu a verbului copulativ a fi, deci este nepredicativă, dar păstrează caracterul copulativ (auxiliar), așadar formează o parte de propoziție cu substantivul băiet. Din punctul de vedere al sintaxei clasice, fiind băiet formează o singură parte de propoziție, morfologic descompusă în fiind - vb. copulativ la modul gerunziu + băiet – substantiv comun, nume predicativ al verbului copulativ. Ce funcție sintactică pentru întreaga construcție avem aici? Păi... n-am ales întîmplător exemplul: Cînd cutreiera eul poetic pădurile? e o întrebare plauzibilă la care să răspundem cu fiind băiet cu sensul de (pe) cînd eram băiet. Deci să notăm un răspuns: 1. Complement Circumstanțial de Timp.

Dar putem și întreba din ce cauză cutreiera eul poetic? Păi era băiet, de-asta cutreiera, că de era fată, stătea acasă pe lîngă mamă și (urmează un clișeu despre rolul femeii în gospodărie, inclusiv la vîrste fragede). Nu văd deci vreun motiv pentru a exclude a doua opțiune: 2. Complement Circumstanțial de Cauză. Cercetînd teoria gramaticală[2], gerunziul verbal – copulativ sau nu - poate fi atît CCT, cît și CCCz, ambele cu topică preverbală și virgulă după ele.

[De Eminescu ar fi scris „Ca băiat, păduri cutreieram”, am fi avut poate ca băiat drept complement circumstanțial de relație, nu?]

Probabil că un barem de examen ar alege mai degrabă CCT, dar n-ar trebui să depuncteze un candidat ce-l vede drept CCCz.

Totuși, Fiind băiet păduri cutreieram este primul vers, iar al doilea vers al poeziei este o altă propoziție în coordonare copulativă cu prima: Și mă culcam ades lîngă isvor[3]. Adăugîndu-i contextul original, nu găsim o înclinare a balanței net în favoarea vreunui tip de complement, dar, de Eminescu ar fi scris al doilea vers ca Fiind fată, sora-mi stătea pe-acas’, nuanța net cauzală din a doua propoziție se transfera și primei, deci am lua mai degrabă Fiind băiet din prima propoziție drept CCCz. Adăugîndu-i un context potrivit (practic forțînd o corelare la nivel de părți de propoziție), ceea ce, poate, am lua mai degrabă drept CCT într-o propoziție complet independentă ar putea deveni liniștit CCCz într-o frază. Deci premisa enunțată la început este falsă.

Mai departe: În contextul crizei, mulți oameni și-au pierdut locurile de muncă. Cum punem întrebarea pentru în contextul crizei? Cînd sau din ce cauză? Am exclude CCCz doar pentru că-i lipsește marca clasică datorită/din cauza? Este în vreo gramatică locuțiunea prepozițională în contextul definită ca marcă evidentă a CCT? Dar dacă am fi spus: Cu ocazia crizei,... N-ar fi poate mai simplu să definim un alt tip de complement care să acopere strict aceste cazuri de dubiu  - CCT cu nuanță cauzală sau CCCz cu nuanță temporală? Să-l numim complement de context[4] și să fie menit să ne ajute: Fiind băiet păduri cutreieram (+/- fiind fată eram acasă) în care fiind băiet să fie luat drept complement de context, pentru o reformulare echivalentă semantic ca: în contextul în care eram băiat, păduri cutreieram. Acest complement nou „vine ca o mînușă” pe o formulare ca „în contextul crizei, oamenii au mai puțini bani”, dar consider că ne furnizează o soluție și pentru acest vers eminescian ce-ar putea fi un motiv de dispută la un examen de admitere în liceu sau facultate.

La final două puncte: 

Sînt probabil mulți profesori ce le-ar spune copiilor „aici avem un CCT” și, presupunînd că vreunul mai slobod de gură ar zice: „Dar de ce n-ar fi și de cauză? De ce cutreieram pădurile? Că eram băiat, no?”, ar accepta așa cu jumătate de gură „da, există și o nuanță cauzală, dar primează situarea în timp, deci la examen luați liniștit CCT”. Pentru ei, articolul ăsta, dacă sînt obtuzi la minte, va fi fost deja o pierdere de timp.

Al doilea este: ee, vii tu, nimeni de pe dreapta, cu ceva nou, cînd farmecul analizelor gramaticale clasice (și dificultatea lor, de fapt) este tocmai ăsta. Nu e deloc evidentă funcția sintactică în multe cazuri. Avem, ce-i drept, 17 complemente (Bejan, op.cit.), de al 18-lea chiar nu mai e nevoie. Și e bine așa cu ambiguitate (X cu nuanță de Y, sau Y cu nuanță de X), mai avem ce discuta despre un examen...  

 

 

 

 

 

 

 

 

---

[1] Sigur, se cuvine o virgulă după băiet, dar în toate sursele văzute apare fără. Oricum, este complet neimportantă pentru argumentație.

[2] Bejan, D. – Gramatica Limbii Române. Compendiu, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1996, p. 332, p. 337.

[3] Eminescu ar fi scris isvor, „z”-ul este normă ortografică abia din secolul trecut.

[4] Dacă îi spun (complement) circumstanțial de context, aș comite un pleonasm, pentru că un sens figurat al lui context este chiar cel de circumstanță, vezi fix exemplul de mai sus din text.

Limba o fac ignoranții

Articole conexe:

https://thescienceinmymind.blogspot.com/2021/04/a-delapida-sau-dilapida.html

https://thescienceinmymind.blogspot.com/2021/04/stecher-triumful-ignorantei-sau.html

https://thescienceinmymind.blogspot.com/2017/04/crescatoria-de-cuvinte-gresite.html

Era o vreme cînd existau lingviști cărora le păsa cu adevărat de modul în care limba era folosită în popor. Acum, la ceas de final de 2021, pare-se că singurul căruia îi mai pasă este Radu Paraschivescu, dar acesta nu e lingvist decît prin preocupare, nu prin giob... Pare azi desuet modul în care unii încercau să corecteze deprinderi proaste de scriere și pronunție, venite din lipsa pregătirii intelectuale/școlare. Marele Alexandru Graur a crezut mereu că rolul social al lingviștilor este să educe, nu doar să constate. Discipola sa, Mioara Avram, la fel. Lingviștii de azi nu mai scriu pentru popor, ci pentru alți lingviști. Cu o singură excepție [1], cei de la ILAR nu mai ajung la mase. Bine, ar mai fi „pastilele” de limbă ale d-rei Ana Iorga de la Antena 3 [2], dar reputația acestui post și riciul său (venit și din ora difuzării) sînt prea mici pentru un impact demn de menționat. Plus că d-ra dă recomandări din DOOM2, ceea ce nu-i mereu o idee bună, vezi mai jos...

În DOOM2, pe lîngă toatele deja tratate în articole anterioare, mai apare ceva la nivel de ștecher. Într-un articol din 19-XI-1932 din Adevărul, intitulat „Greșeli la oamenii culți”, A. Graur afirmă după cum urmează:

„Pentru cuvîntul de origine franceză magasinier, ar trebui să avem replica românească magazinier. Dar toată lumea spune magaziner [3]...; toată lumea, afară de aceia, destul de numeroși, care spun magazioner; forma aceasta din urmă constituie o greșeală grosolană și trebuie înlăturată. Cît despre magaziner, care nu e curent decît printre oamenii instruiți, poate că s-ar mai încerca înlocuirea lui cu forma corectă, magazinier (nota de subsol 43: Pînă la urmă a fost înlăturată varianta magazioner)” [4]

Într-un articol nedatat din al doilea volum din Puțină Gramatică, Graur insistă:

„Un cititor mă întreabă de ce unii zic magazioner, ca și cînd ar forma acest cuvînt de la magazion, nu de la magazin. Într-adevăr, magazioner este greșit: ar trebui magazinier, cum e modelul francez, dar lumea spune în general magaziner. Cît despre magazioner, această formă provine desigur din graiul soldaților, care s-au lăsat influențați de alte cuvinte terminate, în graiul oamenilor inculți, în –oner: prizioner (în loc de prizonier), pioner (în loc de pionier), pontoner (în loc de pontonier) și altele la fel”.

În Dicționar al greșelilor de limbă (p. 52, 1982), Graur recomandă forma ce avea să ajungă în DOOM 1982, magaziner, sigur, reiterîndu-și susținerea pentru franțuzismul adaptat minim drept magazinier.

Și acum să bată tobele: care formă apare în DOOM2 (2005) la pagina 459? Cum recomandă ditai institutul de lingvistică al ditai academia din secolul nostru? Desigur, magazioner. Practic, ceea ce lingviștii de prim rang consideră [5] limbaj incult devine normă academică. Prostimea, spuma ignoranților ajunge să dea norma. Noi, care mai citim una-alta, cerînd contrariul, sîntem deci desueți. De fapt, este vorba de un principiu destul de simplu: minoritatea culților se supune majorității inculților...

Rețeaua globală de socializare virtuală a scos la lumină nivelul adevărat de incultură a maselor (i.e. populației pretins vorbitoare de limbă română dinăuntrul și dinafara granițelor patriei). Că lingvistele mileniului al treilea își folosesc autoritatea pentru a statua, din loc în loc, limbajul incult drept normă academică este lăudabil, poate, pentru adepții curentului descriptivist (norma e mereu rezultatul uzului), dar toxic pentru cei ca mine. Și cică DOOM3 este sub tipar cu 3.600 de cuvinte noi și cine știe ce modificări la cele „vechi”. Oare ce surprize om mai avea și ce bombardier [6] și-o regăsi vocabularul?

P.S. Într-o altă formă, acest articol repetă întocmai subiectul dintr-o notă anterioară https://thescienceinmymind.blogspot.com/2015/05/administratori-cu-nume-buclucas.html, doar că este puțin „adus la zi”.

---

[1] Ești „cool” și dacă vorbești corect, Colectiv ILAR, Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2014.

[2] Ce ar dori să amintească, probabil, de cele ale regretatului George Pruteanu.

[3] Rețineți, în 1932. Astfel, în loc să se românizeze foarte simplu magasinier, s-a format: magazin + sufixul de agent –er în loc de –ier.

[4] Articol citat din Puțină Gramatică, Vol. I, 1987 – deci notița 43 este gîndită de Graur la acel moment, după mai bine de 50 de ani, și vine în contextul în care în DOOM 1982 este menționată doar forma magaziner.

[5] Considerau, pentru că au plecat de mulți ani dintre vii: Graur (1988), M. Avram (2004).

[6] Sensul argotico-colocvial post-2010 al vechiului bombardier mi se pare... delicios.

 

Gramatica ambiguității

 

Se dă enunțul: Cartea este instrumentul succesului la vîrste fragede. Se cere o analiză sintactică clasică a substantivelor cartea și instrumentul. Apoi se dă enunțul: Instrumentul succesului la vîrste fragede este cartea. Se cere o analiză sintactică a substantivelor instrumentul și cartea.

„Conform definiției („o parte de propoziție care arată cine (s.n.) [1] săvîrșește acțiunea exprimată de predicatul verbal sau cui (s.n.) i se atribuie o însușire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ”, GA, Vol. II, p. 87), ar urma ca în funcția de subiect să nu apară decît substantive articulate, hotărît sau nehotărît, lucru care se și întîmplă cel mai adesea” – cităm din I. Coja, Preliminarii la Gramatica Rațională a Limbii Române, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1983, p. 76-77, pentru a ne face o idee destul de clară că în propozițiile de analizat avem trei elemente morfo-sintactice esențiale: un subiect, un verb copulativ „este” și un nume predicativ al acestuia. Bun, dar which is which?, cum ar spune americanii.

Să plecăm pentru moment de la premisa că topica unui enunț – f ă r ă  m o d i f i c a r e a  s e n s u l u i – nu schimbă valoarea sintactică a termenilor („Cartea este acolo” cf. „Acolo este cartea”). De aici, deducem că în ambele propoziții propuse cele două cuvinte își păstrează funcția sintactică clasică indiferent de poziția ocupată, deci este suficient de rezolvat doar una dintre ele. Mergem cu prima propoziție și luăm: „Cartea” este subiectul, iar numele predicativ este „instrumentul”. Problemă rezolvată, care era atunci șpilul? Păi să vedem: testăm imediat definiția. Cu „cartea” subiect, însușirea la care face referire definiția este că ea este un instrument. Deci ar fi în regulă. Dar să privim acum al doilea enunț: parcă prin topica inversă, „greutate” în propoziție capătă deodată „instrumentul”, iar acesta are și o altă însușire decît că aparține succesului, anume că este (o) carte. Măi, să fie! Parcă era simplu, nu? Să trecem la teorie:

„O altă identitate formală de caz se constată între subiect și n u m e le  p r e d i c a t i v exprimat prin substantiv. Apropierea dintre subiect și numele predicativ este justificată, în primul rînd, de o anumită identitate în structura lor: amîndouă pot fi exprimate prin substantive în nominativ [2]. În al doilea rînd, între cele două părți de propoziție există o apropiere de conținut care face posibilă inversarea termenilor fără o modificare esențială de conținut.

Astfel, se poate spune, tot atît de bine: vecinul este profesorul ca și profesorul este vecinul.

Este adevărat însă că situația imaginată de noi pentru a ilustra apropierea dintre subiect și nume predicativ nu se întîlnește, în mod obișnuit [3].

De obicei, distincția dintre subiect și nume predicativ este ușurată de ordinea obișnuită a părților de propoziție (subiect – verb copulativ – nume predicativ), de articol (de obicei, subiectul este articulat[4]), de prezența unor determinante (grupate, de regulă, în jurul subiectului) – citat din A. Nicolescu, Probleme de sintaxă a propoziției, Ed. Științifică, 1970, p. 41.

Argumentația de pînă acum nu ne ajută în a determina pentru ambele propoziții în mod indubitabil care este subiectul și care este NP al verbului copulativ. Mai cerem o părere: gramaticianul clujean G.G. Neamțu și a sa lucrare Elemente de Analiză Gramaticală, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 210-213, de unde cităm:

„Pentru formularea unei decizii în acest sens [5], în analizele gramaticale se folosesc, mai mult sau mai puțin explicit, diferite mijloace și criterii, inegale ca importanță, proprietate și grad de concludență: înțelesul (criteriul logico-psihologist), întrebările, transformarea «atributivă», accentul și intonația, concordanța de număr și persoană etc., toate implicînd într-un fel sau altul conceptul de s u c c e s i u n e  l i n e a r ă ( = topica termenilor și „derularea” în timp a gîndirii, a mecanismelor psihologice care stau la baza comunicării). [...]

În acest sens, considerăm că repartizarea pe funcții urmează modelul: subiect (locul I) + Aux_Pred + NP (locul al II-lea). Schimbînd ordinea prin permutarea termenilor, se schimbă și funcțiile, respectiv S devine NP, iar NP devine S: Curățenia (S) e mama (NP) sănătății / Mama (S) sănătății e curățenia (NP). Ambele poziții le avem în următoarele versuri din Eminescu: Iar cerul (S) este tatăl (NP) meu / Și mumă-mea (S) e marea (NP).

OBSERVAȚIE. Această inversare, teoretic întotdeauna posibilă, este limitată practic de realitatea textului concret, în sensul că uneori schimbarea locului celor două funcții poate implica sau reclama importante reorganizări atît ale propoziției date, cît și ale frazei în care se află”.

O concluzie: după G.G. Neamțu, „Cartea” din prima propoziție este SB, în timp ce „Instrumentul” din a doua este SB.

Totuși, unul dintre argumentele aduse atît de Coja op.cit., cît chiar și de Neamțu este i n t o n a ț i a, adică accentul voit [6]. Luînd orbește recomandarea lui Neamțu, avem că în celebra maximă regală Statul sînt eu „statul” este subiectul, iar o trăsătură a acestuia ar fi că e compus din persoana ce o afirmă. Totuși, prin intonație (cu puterea imaginației), parcă „greutatea” vine pe eu, adică mesajul este, de fapt, Statul sînt eu, adică doar eu și nimeni altcineva. Cu statul ca subiect, s-ar deduce statul sînt eu, puteam fi biserica, armata, țărănimea etc.

Sugerez ca, pînă să aplicăm schema simplă propusă de G.G. Neamțu, să privim puțin din perspectivă de gîndire a emitentului: pe ce vrea autorul să pună accentul? În final, remarca promisă la notița de subsol #3: particularitățile de topică (inversiunea) sînt evidente în comunicarea scrisă, acolo unde persoana, în tihna compunerii mesajului, poate așeza în frază cuvintele cu puține restricții, date, de obicei, în tratate de gramatică/stilistică. Oral este foarte greu de generat o construcție cu multe cuvinte și determinări care să permită alterarea topicii subiectului unui verb copulativ drept „centru de greutate” al enunțului prin punere la final de propoziție. Creierul mi se pare cumva construit să pună accentul pe esențial la începutul comunicării, poate cu excepția poantelor/glumelor, unde pancilainul are logică să fie la final de comunicare, în scris fiind redat prin seturi de puncte, puncte și alte puncte... În marea majoritate a cazurilor, subiectul explicit începe frazarea. 

Recomand și argumentația din Coja, op.cit, p. 83-85.

---

[1] De la sublinierea noastră.

[2] Exact cazul nostru.

[3] Revenim aici la final de articol.

[4] Același argument dat și de Coja, v. mai sus, dar care nu ne este de ajutor, ambele cuvinte alese de noi fiind articulate hotărît.

[5] De a distinge SB de NP pentru un exemplu al său: „Cîinele e prietenul omului”, respectiv „Prietenul omului e cîinele”.

[6] Care este subiectul aici? Unul sau intonația?