Pleonasmul ascuns și eufonia

 

De citit după: https://thescienceinmymind.blogspot.com/2021/12/uniformizare-fara-nici-un-pret.html.

Să luăm cuvîntul dedesubt (cu pronunția corectă /d e d e s ú p t/) și să constatăm că (DEX2 1998/2009) acesta este compus din prepoziția de + prepoziția de + prepoziția subt (o variantă pentru vechea prepoziție supt), totul „împachetat” într-un adverb de loc, de multe ori folosit cu valoare adjectivală cu regent un substantiv, de asemenea cu prepoziția de: (cartea) de dedesubt (este mîzgălită). Numărăm în exemplul dat trei instanțe consecutive ale silabei /d e/ cu efect indubitabil cacofonic (spaima de cacofonii este adînc înrădăcinată la noi, românii, slabe șanse să se vindece) și cred că putem afirma că modul de compunere a adverbului este dubitabil [1], chiar suspect, și ne punem problema dacă prepoziția repetată poate fi evitată ca dedicație pentru iubitorii de eufonie și degrabă urîtorii de pleonasme/tautologii. Adică, e vreo diferență între „am așezat cartea dedesubt” și „am așezat cartea desubt”, alta decît inexistența în uz a cuvîntului desubt?

Primul „de” din formarea lui dedesubt este de tip descriptiv/atributiv (care a fost/este/va fi sub..) și e reluat inutil în silaba următoare. Îndepărtarea unui de din adverb este în 2022, evident, tardivă. Evitarea construcției de + de(de)subt este și ea la fel, căci avem oricum un dublu „de” atributiv și în „de deasupra, de dincolo, de dincoace etc.”

Pe de altă parte, există pleonasme mai puțin vizibile și asta e informația (poate cu titlu de noutate) pe care vrem s-o transmitem cititorului. Cuvîntul subsuoară [2] este format întocmai ca dedesubt, anume repetînd o prepoziție, doar că acest lucru este mai greu de văzut. Ne ajută același August Scriban (p. 1268):

„supsuoáră și supțioáră f., pl. orĭ (lat. sub ala, supt aripă, de unde s’a făcut un subst. *suară, *suoară, căruia i s’a pus înainte supt. Căzînd t, s’a făcut supsuoară, ĭar din combinațiunea luĭ t cu s, s’a făcut *supțuoară, supțioară). Scobitura de supt umăr: a apuca un rănit de supsuorĭ. Adv. de loc. În orĭ supt scobitura de supt umăr: a veni cu pînea supsuoară. – În Trans. și susuară. În L.V. [3] supsioară, susioară, suptŭsuară, suptŭsioară.”

Cum am evita în acest caz pleonasmul, pentru prima dată după sute de ani? Desigur, tăind din norma curentă ortografică literele buclucașe (v. Uniformizare...) sub, rămînînd cu suoară. Doar că este/ar fi o altă operație fără șanse de succes, cam ca desubt.

Așa cum sînt de părere că lupta cu cacofoniile este inutilă, adică, cumva în contrapoziție cu accepțiunea publică, eu nu consider eufonia ca fiind un criteriu obligatoriu de folosire îngrijită a limbii, tot așa concluzionez că este mult prea tîrziu să corijăm unele pleonasme, fie ele la vedere sau ascunse, și asta nu neapărat că acestea s-ar fi „gramaticalizat” deja (ex. Am văzut cu ochii mei!).

Pentru cititor, redăm în final articolele lui A. Scriban despre cacofonie (p. 213) și eufonic (p. 477):

„*cacofoníe f. (vgr. kakophonia, d. kakós, răŭ, și phoné, voce. V. eŭ- și sin-fonie). Amestec neplăcut de sunete orĭ de cuvinte, ca: să se suĭe sus și să strige [4]. Muz. Sunete discordante. – Cacofonia nu trebuĭe să fie contra spirituluĭ limbiĭ. Așa, dacă zicĭ biserica catolică, tactica cavaleriiĭ [5] nu e cacofonie, cum cred ignoranțiĭ.”

„*eŭfónic, -ă adj. (d. eŭfonie). Gram. Care produce eŭfonie, care sună frumos: Valeria e un nume eŭfonic, pe cînd Vlada orĭ Neacșa nu. De aceĭa poporu zice despre o fată urîtă și cu nume urît: „După ce e slută, o maĭ cheamă și Vlada”. – Literă eŭfonică, literă pusă între doŭă vocale ca să evite hiatu, ca: florile dalbe îld. [6] florile albe. Adv. În mod eŭfonic.”

 

 

 

 

---

[1] Ca să nu creez/folosesc cuvîntul chestionabil după englezescul questionable cu sensul de (demn) de pus la îndoială.

[2] Grafia întocmai cu DOOM2 05, p. 759, ce coincide și cu MDO54, p. 150.

[3] Literatura Veche, v. Scriban, p. 11.

[4] Ca fapt divers, exemplul lui Scriban este unul ce se pliază perfect pe definiția conceptului de aliterație, unul, în principiu, pozitiv. De altfel, autorii Dicționarului de Termeni Muzicali recunosc că „Deși uneori involuntară și cacofonică, a. constituie un mijloc poetic cu resurse multiple [...]”, citare prin www.dexonline.ro.

[5] Deci basmul cu cele trei cacofonii „acceptate” *biserica catolică, tactica cavalerească (cavalerilor/cavaleriei) + cel post-1990 banca comercială (vezi și Banca Carpatica)* este chiar vechi, găsindu-i o dovadă a existenței sale în 1939.

[6] În loc de.

Uniformizare fără nici un preț?

 

În mod „natural” formațiunile de patru sau cinci consoane consecutive nu apar în limba română. Adică e nevoie să existe fie o unire a mai multor cuvinte (opt + spre + zece – singura formațiune de cinci), fie să existe o rădăcină cu consoane consecutive căreia să-i adăugăm un afix ce începe sau se termină tot cu o consoană, ca în vîrst + nic – formațiune cu patru. Singurul dicționar ortoepic al limbii române [1] ne dă norma academică [2] de pronunție pentru cele două exemple cu cinci, respectiv patru consoane pe care le-am propus: / ó p t s p r e z è č e [3]/,/ v ɨ́ r s t n i k [4] /. Observăm ambiția lingviștilor de a ne impune o pronunție mai mult decît greoaie. Într-adevăr, este mai mult decît evident că pronunția reală (chiar și în uzul îngrijit) fie omite din consoane, fie adaugă o vocală ca o proteză, spre a sparge înșiruirea de consoane[i]. Avem opsprezece sau optîsprezece (dar majoritatea poate spun optîșpe, tot cu un î de ajutor sau nu neapărat) sau vîrs^tnic, cu un t abia perceptibil („șoptit”) sau în ritm alert chiar vîrsnic fără urmă de t. Punem acum întrebarea al cărei răspuns îl căutăm/propunem mai jos:

Există cuvinte (compuse sau nu) cu două consoane una după alta aproape imposibil de pronunțat (indiferent de cum impune norma din DOOM/DOLR)?

Să privim tabelul clasic de consoane (22 [5], 20 [6]) ale limbii române . Să luăm, dintre criteriile de clasificare a acestora, pe cel de sonoritate: avem consoane surde /p, t, ḱ, k, f, s, ʃ, h, ţ, č/  [7], sonore /b, d, ǵ, g, v, z, ʒ, ğ/, vibrante /r/, laterale /l/, nazale /m, n, ŋ́/. Avem, în principiu, 23 ∙ 22 = 506 combinații fonemice posibile, dintre care foarte, foarte multe sigur nu apar în normele de pronunție a celor aproximativ 175.000 de cuvinte din Dicționarul Academiei (MDA2 2010, o variantă prescurtată la două volume). Dintre cele 506 aleg pentru cititor drept exemplu pentru răspunsul da la întrebarea formulată doar una, anume combinația de b și p în ordinea: bp, fonetic /... b p.../. Cu ambele articulate bilabial ne cam tremură buzele a bîlbîială, dacă ne căznim să le pronunțăm pe ambele în cuvintele scrise subprefect, subpolar, subpămîntean, etc. Acestea au particularitatea că b lîngă p nu apare natural (vezi combinația ptspr de mai sus), în sensul că trebuie să adăugăm prefixul sub unor cuvinte ce încep cu p, pentru a ajunge în impasul pronunțării. Cum rezolvăm impasul?

1.       Dăm norma din DOLR de pronunțare a acestor cuvinte.

2.       Lămurim cititorul despre uniformizarea din titlu și prețul ei.

 

1.       DOLR recomandă (p. 202) pronunția /s u p ă m ɨ n t e̯ á n/ și de-aici deducem simplu /s u p r e f é k t/, /s u p o l á r/. În pronunția academică (ce lipsește din DOOM2, probabil și din DOOM3,4,5...), în prezența unei consoane surde, b-ul din prefixul sub fie cade (cele trei exemple), fie devine p, ca în subsidiar, ortoepic /s u p s i d i^i̯ á r/ sau subscrie, ortoepic /s u p s k r í^i̯ e/, deci înaintea lui s. La nivel ortoepic, pentru prefixul scris sub avem deci trei norme: /s u b/ ca în /s u b i ŋ ğ i n é r/, apoi /s u/ (vezi cele trei exemple) și /s u p/ (vezi cele două exemple). DOOM2, nedîndu-ne norma ortoepică a acestor cuvinte, pare că ne invită să ne „fracturăm buzele” pronunțînd întocmai /*s u b p r e f é k t/ (cu folosirea steluței din lucrările de lingvistică pentru a arăta formele greșite/agramate/complet nerecomandabile în uzul îngrijit).

 

2.       Uniformizarea la care facem referire apare încă de la prima reformă ortografică din 1904 (Ștefan Pop, Dicționar Ortografic al Limbii Române, Ed. Librăriei Naționale, 1909) și privește prefixul sub-, în detrimentul prefixului supt- (lucru valabil și la nivel de prepoziții). Mai precis, uniformizarea este doar la nivel de normă ortografică, deci nimic despre efectul său la nivelul pronunției, astfel că deducem simplu că prețul uniformizării grafiei sub este dat de variabilitatea modului de pronunțare a cuvintelor ce încep în scris cu acest prefix, vezi punctul 1.

 

Să se compare, în final, conținutul sub aspect ortoepic al punctului 1. cu mesajul aproape patetic transmis de August Scriban în dicționarul său din 1939 (deci la 35 de ani după reforma ortografică) la pagina 1269 (aici referire strict la valoarea de prepoziție, dar e acoperită și valoarea de prefix):

 

„3) supt prep. (lat. sŭbtus, it. sotto, pv. sotz, fr. sous, cat. sots, vsp. vpg. soto. V. sub-). Dedesupt: cînele dormea supt masă, copiiĭ se ascunsese supt pat, (fig.) supt o grea acuzațiune. În timpu domniiĭ saŭ funcțiuniĭ cuĭva: supt Cezar, supt imperiŭ, supt fostu director. Supt seară, pe supt seară, pe înserate. Supt presă, în curs de tipărire: o carte supt presă. Supt formă de, în formă de: ploaĭa înghețată cade supt formă de zăpadă. – Cînd supt se cĭocnește cu un sunet sonor (b, d, g, j, v, z), perde pe t și se preface în sub: sub bancă (saŭ: su bancă), sub deal, sub gușă, sub jug, sub valurĭ, sub zid. Cînd se cĭocnește cu m, se zice orĭ sub masă, orĭ sup masă (după cum se poate rosti umblu față de umplu). Cînd se cĭocnește cu un sunet mut (p, t, c, ș, f, s), se reduce la sup: sup casă, sup fag, sup pat (saŭ: su pat), sup teĭ, sup stejar, sup șopron. Absolut acelașĭ lucru se întîmplă cu opt, rupt, supt 2, copt ș. a., precum ob dealurĭ, ob gurĭ, ob zile, ob-zecĭ. Asta numai în pronunțare, că de scris, nu îndrăznește nimenĭ să scrie alt-fel de cît opt dealurĭ, opt gurĭ, opt zile, opt-zecĭ. Acest lucru, așa de simplu, nu e priceput de o imensitate de semidocți, care, bazați pe latinu sub, care nu există pe românește de cît ca prefix, scriŭ sub orĭ subt și obiectează că supt e participiu de la sug! Incomensurabilă ignoranță! E destul să observi că, atuncĭ cînd urmează o vocală, supt rămîne neschimbat, precum: supt apă, supt ulm, ca și opt anĭ, opt ulmĭ. Dar ăld. dedesupt nu îndrăznesc să scrie... dedesub, deși e acelașĭ caz! Contra prostiiĭ luptă chear zeiĭ în zadar!”

 

Citarea lui Scriban nu e un manifest de revenire în grafie la prepoziția/prefixul supt sau de încurajare a grafiei ortoepice suprefect, supsidiar, supsemnatul/-a, dedesupt [8], ci e doar de justificare a normelor curente de ortoepie (mai precis apariția lui /p/), în contextul în care ortografia este de multă vreme uniformizată, în ceea ce privește norma.

---

[1] Șuteu + Șoșa, vezi articolul https://thescienceinmymind.blogspot.com/2021/12/exercitii-simple-cu-raspunsuri-simple.html, să-i spunem aici și DOLR, ce folosește alfabetul fonetic în formă tradițională românească, mai puțin simbolul pentru sunetul notat cu litera î/â, ce este luat identic cu simbolul din IPA, anume /ɨ/.

[2] Prin normă academică de pronunție/grafie, înțelegem de obicei varianta din DOOM2 (în curînd 3). Cînd aceasta lipsește, înțelegem norma din lucrări de autor cu acesta membru (angajat din prezent sau trecut) al ILAR/Academiei Române.

[3] Șuteu + Șoșa, op.cit., p. 152. Se observă că acest cuvînt compus poartă un accent secundar, pe penultimul e.

[4] Șuteu + Șoșa, op.cit., p. 234.

[5] GLRG, Gramatica Limbii Române pentru Gimnaziu, Colectiv ILAR, 2019, p. 372.

[6] Sînt 20 după Chițoran: https://en.wikipedia.org/wiki/Romanian_phonology – pagină deschisă pe 28.12.2021.

[7] După Iordan + Robu, citare prin articolul menționat în nota #1, p. 83. Diferențiind pe /n/ (navă) de /ŋ́/ (coniac), autorii propun 23 de consoane.

[8] DOLR, p. 81.

---

[i] La momentul scrierii acestui articol (29.12.2021), am lansat în grupul meu favorit din Facebook^© un sondaj despre pronunția curentă a lui optsprezece și, ca rezultat parțial după aproape 600 de voturi, 64% pronunță toate cele cinci consoane consecutive, ceea ce mă duce cu gîndul că oamenii fie nu sînt sinceri (presupunînd c-au înțeles cerința „Fiți sinceri/sincere. Cum pronunțați în mod curent numărul 18 (transliterare)?”), fie chiar fac echilibristică cu limba și buzele chinuindu-se să pronunțe cum scrie la DOOM. Cred că ei ar pronunța și b și p în subprefect, dar direct, adică nu cu o fragmentare/pauză în vorbire după sub, ultima fiind o altă metodă de a „sparge” formațiunile de consoane aproape imposibil de pronunțat în limba noastră. Această pauză lipsește din lucrările de fonetică/fonologie, pronunțarea presupunîndu-se mereu continuă.

Există cumva vreun alfabet planetar?

 

Aș fi scris „universal”, dar vă gîndeați la gluma aia, „De ce la Miss Univers participă doar pămîntence? N-ar fi corect să-i zică Miss Pămînt? [1]” Ar mai fi o-ntrebare pentru cititor: dacă răspunde cu da la întrebarea din titlu, cînd a adoptat limba română acest alfabet, presupunînd că a făcut-o?

Eh... o întrebare prostească (aia din titlu), deci automat inutilă a doua: există cîteva mii de limbi vorbite (cunoscute) de cei peste 7,9 miliarde de oameni [2] minus copiii ce nu pot articula cuvinte, fiecare cu propriul alfabet, deci cum să existe un alfabet planetar? Ar trebui automat să existe o limbă planetară, nu?

Pînă una, alta, avem de ceva ani o enciclopedie planetară (la un clic distanță și, pînă la costurile conexiunii la internet și ale energiei electrice, gratis) și nu e greu să vedem că limbile engleză, mandarină, hindi și spaniolă sînt cele mai vorbite pe planetă [3]. Fiecare din cele patru are alfabetul propriu, dar, gîndind acum din perspectiva unui amator ca mine, am putea spune că un alfabet la nivel global ar putea fi reuniunea celor patru alfabete. Dar ne lovim de faptul că alfabetul mandarin [4] este folosit curent doar într-o parte din China + comunitățile de vorbitori de mandarină din diaspora lor. Similar pentru Hindi. Pe cînd reuniunea dintre alfabetul spaniol și cel englez este cel spaniol, iar intersecția lor este cel englez. Cele două alfabete din China și India nu au nici o literă comună, nici ele între ele, nici fiecare din ele cu spaniola sau engleza. Privind tabelul de la pagina indicată în notița 3, vedem că, de fapt, cele 26 de litere ale alfabetului englez modern reprezintă cel mai des întîlnite litere din alfabetul de multe mii de caractere grafice obținut prin reuniunea tuturor mulțimilor de litere din scrierea tuturor limbilor. Nu am greși atunci definind alfabetul englez modern drept alfabetul planetar după logica expusă, și nu impunîndu-l pe criterii politice drept alfabetul limbii în care sînt traduse obligatoriu toate discursurile la ONU, instituție deloc întîmplător în SUA după ce acestea au cîștigat Al Doilea Război Mondial[i].

A doua întrebare: cînd a ajustat limba română oficial propriul alfabet, astfel încît, intersectîndu-l cu cel englez, să rezulte cel englez? În 1982, adică în DOOM82, unde e scris de către Mioara Avram la pagina IX că limba română are treizeci și una de litere, cele douăzeci și șase ale englezei și cele cinci românești: ă, â, î, ş, ţ. Prin reforma ortografică din 1953, alfabetul (prin comparare cu cel statuat în DOOM82) nu conținea pe â, q, w, y. În 1965, prin publicarea IOOP II se reintroducea litera â (pentru toate cuvintele derivate din român), mărind alfabetul la 28 de litere.  Literele q, w, y sînt oficializate în alfabet abia în 1982 cu precizarea despre uz „în nume proprii și neologisme cu caracter internațional” valabilă nu doar pentru cele trei, ci și pentru mai vechiul k.

DOOM82 exclude din alfabetul românesc litere particulare ale altor limbi (cum ar fi ä, ö, ü, ß, é, č, ř etc.), dar menționează că acestea pot fi folosite în nume proprii și derivate comune ale acestora, chiar dacă pentru un cunoscător de limbă română și necunoscător de vreo limbă străină cuvintele scrise cu astfel de caractere neobișnuite i-ar fi imposibil de pronunțat corect. Pentru el că scrii Antonín Dvořák sau Antonin Dvorak fiind același lucru, el tot [a n t o n i n  d v o r a c] îl va pronunța.

Matematica, fizica, chimia operează cu simboluri, nu cu litere, o distincție importantă. Y-ul/y-ul din matematică este un simbol pentru o variabilă (în principiu necunoscută), de aceea consider că un enunț ca „DOOM82 a introdus oficial litera y (i grec) în alfabet cu mare întîrziere, căci ea se folosea în matematica românilor cu multă vreme înainte” este eronat. Matematica folosea/folosește simbolul y/Y, preluat, ce-i drept, din litera Y folosită încă de acum 2.000 de ani de romani pentru a desemna litera grecească ϒ (ipsilon). Dacă am admite că matematica (sau fizica) folosește litere, nu simboluri, ar trebui să reclamăm la ILAR că întregul alfabet grecesc ar trebui adăugat alfabetului nostru, pentru că matematica și fizica din textele din limba română îi folosesc literele celui grecesc de multă vreme. Și ar trebui adăugată și litera din alfabetul evreiesc א (alef), căci și ea e indispensabilă în matematică.

Motivul pentru care în 1982 cele trei litere „străine” au fost „promovate” în alfabetul nostru este că erau deja folosite în nume (substantive) comune, nu neapărat derivate din nume proprii în care, în principiu, sînt inevitabile. Precursorul DEX, DLRM58, are trei cuvinte la pagina 945 ce încep cu litera w și nu provin din nume proprii. Cuvintele ce încep cu q și y lipsesc complet. În 1961 apărea prima ediție a dicționarului de neologisme, în 1975 primul DEX, în 1978 deja a treia ediție a dicționarului de neologisme, iar în anul apariției DOOM (1982) prima ediție a dicționarului lingvistei Florica Dimitrescu (DCR, Dicționar de Cuvinte Recente). Vorbind doar de ultimul, apar în acesta cuvinte din sfera împrumuturilor de nume comune ce încep cu toate trei literele, deci consider că decizia de-a modifica alfabetul limbii române în 1982 adăugîndu-i pe q, w, y este cît se poate de firească.

Mai intervine discuția adaptării numelor comune menționate la alfabetul existent deja pentru a evita literele noi/„străine”: water-polo din DRLM58 este o prostie, în sensul în care nu avem nevoie de el, în română prin polo înțelegem în mod normal polo pe/în apă, de aceea avem special sintagma polo pe iarbă. Walkie-talkie (talkie-walkie) din DCR82 este îndeajuns de rar, încît să nu merite să-l scriem uăchi-tochi/uăki-toki. Și termenul comercial warant (deja parțial adaptat la română prin eliminarea din grafie a celui de-al doilea r din versiunea originală din limba engleză trecută prin franceză) e cu uz restrîns, încît să nu se adapteze complet devenind varant (ca pronunția franțuzească) sau uarant (ca cea mai fidelă grafie pentru originalul englezesc). Cît ne-am strădui să-l „românizăm” pe w, tot rămînem cu numele proprii ce-au terminologie comună științifică (weber, watt etc. și compuse ale lor). Dacă am insista cu uichend sau uischi, tot n-am putea argumenta că decizia din 1982 de „oficializare” a lui w a fost una greșită.

Incluzînd complet alfabetul planetar = englezesc, limba română este pregătită și în continuare pentru împrumutul fără număr al anglicismelor și nu impune o adaptare a lor la cutumele de grafie și pronunție ale limbii noastre, motiv pentru m-aștept ca DOOM3,4,5,.. să propună tot pe mouse, laptop, quarc, yoga etc. și nu pe maus, leptop, cuarc, ioga etc... Dar despre DOOM și adaptarea anglicismelor și cu altă ocazie.

---

[1] Că „Miss Terra” aduce a mister în multe limbi și n-ar fi ceva tocmai de dorit pentru un concurs...

[2] www.worldometers.info / data deschiderii paginii: 23.12.2021.

[3] https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_languages_by_total_number_of_speakers / data deschiderii paginii: 23.12.2021.

[4] Impropriu spus, e colecția de caractere sau logograme: https://en.wikipedia.org/wiki/Chinese_characters / data deschiderii paginii: 23.12.2021.

---

[i] Comunicarea internațională (criptată și folosită în era informaticii) apelează la un standard în materie de alfabet și de aceea n-ar trebui să mire că ceea ce considerăm în text drept alfabet planetar este https://en.wikipedia.org/wiki/ISO_basic_Latin_alphabet / data deschiderii paginii: 23.12.2021.