Superlativul absolut modern?

   Cum șeful meu semiromân mi-a spus ceva în genul „Bă, eu nu-i înțeleg p-ăștia care zic hașănem”, tot el m-a determinat să scriu și despre „Bă, astăzi totul e tare, tare frumos, tare bun, tare prost, nimic nu mai e foarte bun, foarte prost”. Carevasazică, transformarea adjectivului tare în adverb marcă a superlativului absolut este de dată recentă, fiindcă altfel nu s-ar explica folosirea lui aproape obsesivă. Cum e întrucîtva imprimat în mentalul colectiv, avem impresia că obsesiile lingvistice sînt majoritatea de dată recentă, deci sigur o transformare post 1990 a vocabularului.
  Sensul de foarte apare încă de la Laurianu (1876) (Laurianu, August Treboniu (1810-1881)(1876) - Dictionariulu limbei romane. Tomu II, I-Z, p. 1434) sub forma „si ca forma de superlativu: ellu e tare supperatu = forte supperatu”. În Șăineanu (1929, p. 641) autorul spune că folosirea sa cu sensul de foarte este specifică Moldovei: „2. Mold. foarte tare bătrân”. În Scriban (1939, p. 1299) apare sub forma: „(În nord și cu adj., și cu adv.) un om tare bun, tare bine.”. În DLRLC (1955-1957), DLRM (1958), DEX (1975), DEX2 (1996), DEX2 (2009), MDA (Vol, 2, 2009) e păstrată această folosire adverbială pentru superlativul unui adjectiv sau adverb. În concluzie, o fi folosit (poate abuzat) el des în prezent, dar sigur nu e o invenție recentă.
  Ce e totuși ceva „de ultimă oră” este folosirea lui tare ca adjectiv în rol de nume predicativ în propoziții (fraze) eliptice de subiect și verb copulativ; „(Chestia asta e) foarte tare, frate!”. Sensul lui tare de aici nu e atestat în DEX (2009), pentru că e unul mai argotic, mișto, cool, senzațional („Tare, n-am ce zice!”). Tot recentă e și folosirea lui tare cu sensul de bun, valoros, de succes („Avem cel mai tare show de televiziune din țară”).

 

Mania lui „ca și”

 Probabil un efect de turmă îi determină pe mulți să adopte în vorbire construcții lingvistice stridente (ca să nu spun chiar ridicole) de genul omniprezentului hașănem pentru acronimul firmei suedeze Hennes & Mauritz AB. Dar pentru că romgleza e însăși un subiect prea vast pentru o postare de blog, încerc să dau acum un alt exemplu de inovație dăunătoare în spectrul lingvistic actual.
 Cei ce pretind a vorbi îngrijit au o fobie de cacofonii. De înțeles, și pentru mine o cacofonie reprezintă o consecință a unei educații precare. Pentru a le evita în vorbire, aceștia au inventat un „și” după prepoziția „ca”, atunci cînd urmează (în principiu) un substantiv ce începe cu litera „c”. Auzim astfel „ca și căpitan / comandant / coleg / cavaler, ...”. Este indubitabil că acel „și” are un rol estetic, păstrînd fluxul verbal aproape nemodificat (se rostește în plus doar o silabă). Alternativa la această găselniță nu poate fi decît renunțarea completă la particula buclucașă „ca” și înlocuirea ei cu un cuvînt ce nu produce o schimbare a sensului comunicării. Neexistînd însă o variantă unică pentru acest substitut, părîndu-ni-se dificil să zicem „din poziția de căpitan și-a condus echipa în 70 de meciuri”, „Cînd eram colegi, ne-am înțeles bine”, aș accepta pînă la urmă ca „și” să intre după „ca” atunci cînd vrem să evităm o cacofonie. În fond, îl folosim pe „întrucît” în locul lui „fiindcă”, l-am scos din vorbire pe „căci”, doar ca limba să sune cult. De ce mai contează un „și” în plus plasat strategic ?
 Deci, dacă „și”-ul previne o cacofonie, ce caută în construcții de tipul „ca și autor”, „ca și jucător”, „ca și mine” ? Nimic nu caută, desigur. Cred că aceia ce-l utilizează pentru rol stilistic nu se pot abține de la a-l băga peste tot, nesesizînd că-i superfluu. N-are nici rol estetic, nici rol gramatical. Am acceptat „Biserica Catolică”, „Banca Comercială”, „ca și coleg”, dar „ca și prieten” e deja prea mult. 

Ce mă exasperează

Pentru mine politețea trebuie fără excepție să fie combinată cu o cunoaștere temeinică a vorbirii corecte. Chiar și dacă nu deschidem dicționare sau gramatici, tot ar trebui să avem măcar un simț al limbii.

Mă oripilează situațiile - trăite din păcare destul de des - cînd cei ce vor să fie politicoși nu știu că limba literară s-a opus cu înverșunare (pînă acum cîștigînd) contaminării polisemiei verbului „a servi” cu sensul de „a mînca”. Îmi doresc mai mult decît orice (și exagerarea nu-i chiar atît de mare) ca o domnișoară zîmbitoare să mă întrebe „(Să vă prepar pentru) aici, sau la pachet ?” (că tot ne place engleza (românizată), am auzit la ei zicîndu-se „Here or to go ?”), în loc de jenantul „Serviți aici ?” de fiecare dată cînd trec pragul inexistent al locului ei de muncă și stau la coadă de multe ori răbdător să ajung în fața dumneaei.

Și pentru că e o întrebare (la care bineînțeles că merită răspunsul ”Nu, domnișoară, dumneata servești aici!”), îi răspund cu un fals calm: ”Mănînc aici”.

Notă: Greșeala asta de limbă nu e deloc nouă, e atestată încă din 1935 ! (v. Alexandru Graur, Puțină gramatică I, Ed. Acad. RSR, București , 1987, p. 158).

Despre folosirea prepoziției

În limbile moderne precum engleza și germana rolul prepoziției este bine definit, în special în alcătuirea formelor verbale în sine („phrasal verbs” din engleză) și mai ales a complementelor asociate. Spunem, spre exemplu, că multe verbe ale limbii germane cer o prepoziție și un caz anume în prezența lor, mai precis:

ROM: a aștepta pe cineva = GER: warten auf jemanden (echivalent auf + Acuzativ) = ENG: to wait for somebody.

Pe, auf și for sînt prin urmare fixe și nu se pot înlocui cu nici o altă prepoziție fără a modifica radical sensul comunicării.

În limba română se poate simți o relaxare a acestei reguli (verb + prepoziție fixă), întrucît, așa cum se poate vedea din DEX (să spunem DEX2 [1998]), prepozițiile noastre de bază „de”, „pe”, „în” și „la” au sensuri diferite în funcție de context, prin urmare ar putea fi înlocuite fie între ele, fie cu altele.

Astfel dăm peste problema pe care vreau s-o comentez: cît de corect se folosesc prepozițiile în vorbire și în scris în prezent ? Îl putem pune pe „despre” în locul lui „de” ? Sînt „din” și „de la” sinonime cînd vorbim despre localitatea de origine a unei persoane (fie manelist sau nu) ? Dar cum sînt „pe” și „peste”, „către” și „înspre” ? Problema folosirii corecte a prepozițiilor se ascunde sub faptul că românii au simțul limbii și atunci prepozițiile vin cumva de la sine, de undeva dintr-o zonă a creierului pe care o cultivăm mai mult sau mai puțin cînd sîntem mici. Dacă recunoaștem că „pe” și „peste” pot fi ambele folosite în propoziția Cartea stă pe/peste caiet, e clar că nimic altceva decît simțul limbii ne oprește de la a spune „L-am văzut peste Mihai” în loc de „L-am văzut pe Mihai”, chiar și fără să fi aflat din școală că „pe” este prepoziția marcă a complementului direct animat și nu se poate înlocui cu alta.

Atunci treaba este aparent rezolvată. Dacă trebuie să punem după un verb o prepoziție, nu prea avem cum să greșim, căci ar trebui să fim străini de limba noastră ca să spunem: „Mi-e dor la tine” în loc de „Mi-e dor de tine”.

Rămînem doar cu întrebarea: Este prepoziția opțională? Există situații cînd aceasta lipsește și este dedusă din context? Răspuns: NU. Fiind o parte de vorbire făra funcție sintactică și cu un rol de legătură, prezența acesteia este obligatorie în exprimare, neexistînd nici o situație cînd aceasta poate fi omisă fără denaturarea sensului frazei și obținerea unor construcții vagi sau lipsite de logică. Menționez în final doua argumente în acest sens:

·         * Verbele tranzitive și/sau intranzitive: „a gîndi” este și tranzitiv și intranzitiv, cere complement direct fără prepoziție și complement indirect cu prepoziție ca în construcția: Știam ce gîndește despre mine. „A se gîndi” este întotdeauna intranzitiv, fie fără prepoziție ca în: M-am gîndit să plec la 7 dimineața, fie cu prepoziție ca în: M-am gîndit la ce-ai zis. „A vorbi” este de asemenea de folosit fie cu prepoziție cînd este intranzitiv (a vorbi despre cineva), fie fără cînd are sensul de a rosti/a se exprima într-o limbă. „A privi” este și tranzitiv și intranzitiv în Privesc ploaia prin geamul de la dormitor. (N.B.: socotesc că este logică prepoziția prin, nu pe în formulările „privesc pe geam/fereastră”).

·        *  Complementul indirect cu prepoziție sau dativul agramat: Le-am zis la băieți să vină cu mine în loc de Le-am zis băieților să vină cu mine. Le-am dat de mîncare la oamenii ăia în loc de Le-am dat de mîncare oamenilor ălora (acelora).

P.S. Există expresii încetățenite cu prepoziții folosite greșit: „Am mîncat pe tren două portocale (CORECT: în tren); „Lucrez bine pe calculator” (CORECT: la calculator sau cu calculatorul); pe gratis în loc de gratis, pe degeaba în loc de degeaba etc.

Despre putere și vorbire

Unitatea de măsură în fizică pentru mărimea numită putere este wattul (plural wați) pe care ne-am învățat să-l pronunțăm vat, ca și cînd întreaga istorie din ambele discipline (fizica și lingvistica) nu contează.

În mod interesant, deși w este o literă străină limbii noastre, recomandarea de pronunție a acestui cuvînt lipsește cu desavîrșire, atît din DOOM [1982], cît din DOOM2 [2005]. Avem practic o libertare de pronunție și, pentru a determina totuși varianta corectă, trebuie să consultăm ansamblul lucrărilor lingvistice.

DEX2 [1996/1998] și DEX2 revăzut [2009/2012] „se abțin” și ele de la o recomandare/mențiune ortoepică, dar precizează o etimologie (minimală) dublă: atît cuvîntul franțuzesc watt, cît și cuvîntul englezesc watt. Numele inginerului scoțian James Watt (1736–1819) (pronunțat de britanici wɒt, adică uot ­– deci cu u, nu cu v) dă originea în limbile engleză și franceză. Din engleză spre română nu putea veni o pronunție cu v, poate din franceză, acolo unde în mod standard w se pronunță v. Dar, stupoare, și recomandarea franțuzească de pronunție a respectivului cuvînt este tot cu u, așa cum apare aici: http://www.cnrtl.fr/definition/Watt (articolul din TLFI).

Micul Dicționar Academic [2010] la pag. 1523 din volumul al II-lea ni-l dă pe watt cu pronunția vat și cu mai sus menționata etimologie dublă care, după cum am arătat, nu îl justifică deloc pe v în rostire. De altfel, forma ortoepică vat apare apare pentru prima dată in DLRM [1958] la pagina 945, și apoi este preluată și de Marcu și Maneca în DN3 [1986] (p. 1523), ultimii precizîndu-i cuvîntului doar orginea englezească, pe care nu se poate sprijini pronunția cu v în nici un fel.

De fapt, forma vat apare și în glosarul IOOP Ed. a V-a [1995] la pagina 262, dînd o confimare semioficială regulii greșite de pronunție.

Varianta de pronunțare cu v pentru watt (ca unitate de măsură) apare în limba germană, conform precizării din Duden de aici: http://www.duden.de/rechtschreibung/Watt_Maszeinheit, deși, în mod surprinzător spre comic, recomandarea de pronunție a numelui James Watt pentru nemți este (firesc!) cu u, vezi aici: http://www.duden.de/rechtschreibung/Watt_Ingenieur_Erfinder. Menționez ca am găsit această surprinzătoare discrepanță de pronunție în celebra enciclopedie germană Brockhaus, la pag. 549 din volumul al XVI-lea al Brockhaus’ Konversations-Lexikon. Leipzig, Berlin und Wien 1892–1896, Neudruck 1896, 16 Bände sowie ein Supplementband (1897). Se poate deci formula o explicație pentru varianta cu v. Dar ce ne facem, ca nici o sursă (dicționar) ce-l dă pe vat nu-i menționează originea germană, ci doar pe cele engleză, respectiv franceză, care nu se potrivesc cu pronunția românească propusă ?

În concluzie, în ciuda omniprezentei formulări vat, ar trebui sa se pronunțe (un) uat/ uatul / (niște) uați / uații, iar profesorii de fizică să plece urechea și la considerente de ordin lingvistic. Altfel, nu doar comitem și propagăm o greșeală de exprimare (și chiar de logică), dar și umbrim meritele lui James Watt.

Notă: Siglele dicționarelor se găsesc explicate pe www.dexonline.ro/surse

Reglajul dezacordului fin

O precizare utilă mi se pare următoarea: acordul atributului adjectival cu substantivul regent este total, adică atît în gen, cît și în număr și în caz. Ultimul criteriu este, din păcate, deseori încălcat în prezent, în special cînd cazul substantivului este genitiv sau dativ. Remarcăm acest dezacord cînd substantivul este la singular. 

Mai precis, surprinde neglijarea acestui acord în construcții de tipul „Ne-am întîlnit în timpul conferinței organizată de Fundația X”, dar prezența sa în fraze ca „Lucrarea colegei vesele era proastă” trece neobservată.

„Organizată” de mai sus, deși este un adjectiv provenit dintr-o formă verbală de participiu trecut, are aceleași obligații de acord precum masa adjectivelor propriu-zise, astfel încît se va scrie corect organizate, atunci cînd vrem să aratăm că scriem îngrijit.
Există secțiunea 4.3.2.2. din GALR [2008] (Vol. al II-lea, p. 652) în care ni se prezintă situația atributelor izolate (construcții complexe separate prin virgule) acolo unde acordul în caz devine, pare-se, opțional. De exemplu, „Cazul mamei sale, internată de 2 săptămîni după accidentul avut, a ajuns în presă” este o formulare teoretic corectă, căci se sprijină pe uzanțe vechi literare, așa cum citează GALR. Subiectul ales de mine este tratat de Gligor Gruiță în a sa lucrare „Moda lingvistică actuală. Norma, uzul și abuzul”, Ed. Paralela 45, Ediția a II-a, 2011, pag. 173-176, unde se oferă și o explicație a acestui derapaj, văzut într-un context larg, european.

 
O evitare a dezacordului aparent se poate face prin extindere, atributul devenind atributivă: „Cazul mamei sale, care este internată de 2 săptămîni după accidentul avut, a ajuns în presă”. Care este un subiect adevărat în cazul său natural, nominativul cu acord obligatoriu cu verbul copulativ, deci se pierde complet legatura cu mamei ce forțează forma de genitiv a adjectivului căruia îi este regent.

Pe de altă parte, trebuie respins dezacordul în grupurile sudate de tipul „vina băiatului ăsta”, acolo unde chiar nu se poate găsi vreo justificare (eventual prin uz beletristic) a prezenței formei de nominativ a adjectivului. 

Sper, ca de fiecare dată, ca notița mea să fie utilă cel ce-o citește. Ups, nu l-am acordat pe „cel”. Sună urît un dezacord, nu ?

Și totuși, o modificare lăudabilă în 2005

Abia acum am observat că in DOOM (1982) substantivul seminar (p. 549) apărea cu un dublet de plural, adică atît seminarii, cît și seminare erau date ca acceptate și recomandate. Această scăpare (așa cum o să arăt mai jos) este pentru mine surprinzătoare.

Că forma seminar a evoluat din sau a fost o alternativă pentru seminariu (așa cum apărea incă din Laurianu (1876, V. II, p. 1142)) nu cred ca sînt dubii. Forma cu -iu aducea întocmai etimonului latin seminarium menționat de Marcu, DN3 (1986), p. 977 și pierde repede teren, astfel încît Șăineanu (1929, p. 583) și apoi Scriban (1939, p. 1187) nici nu o menționează. Mai mult, pot spune ca forma scurtă seminar apare drept cuvînt-titlu de dicționar încă de la Antonescu (1862, p. 357).

Scriban (op. cit) îi dă drept unică variantă de plural pe seminare. De abia în DLRM (1958, p. 760) apare ca variantă nerecomandată de plural formularea seminarii. După apariția DOOM ce le pune la egalitate, acestea se regăsesc și în Îndreptarul Ortografic, Ortoepic și de Punctuație din 1995 la pagina 238, pe cînd în DEX2 (1998, p.973) se prezintă drept recomandare seminarii, invers ca în DLRM. DOOM2 din 2005 instaurează drept unică formă de plural acceptată pe seminare, așa cum este corect.  

Că varianta seminarii nu are ce căuta lîngă forma de singular seminar este clar, întrucît nu există vreun substantiv neutru cu singularul în -ar care să aibă pluralul în -arii. Dosar, glosar, corolar, dispensar, anuar, inventar, insectar, galantar, trotuar, car, pătrar, estuar, sumar, penar, breviar,... sînt exemple cu pluralul in e. Bar, dar, far, har și var au pluralul in –uri după regula numărului de silabe pentru care substantivul car este o excepție (!).

Femininele terminate la singular în –ie precum și neutrele în –iu cer obligatoriu la plural pe –ii, iar aici chiar nu e loc de excepții, oricît ne-am strădui să căutam prin dicționare. Concluzionez că nu e loc pentru două variante, singura formă de plural corectă pentru seminar este cu –e, nu cu –iu.

Bibliografie: http://dexonline.ro/surse, Antonescu, G.M. (1862) - Dicţionar rumăn. Mic repertor de cunnoscinţe generali, cuprinzînd vorbe streine cu etymologia, termini technici, numini proprie, notiţiuni historice, s.c.l., Laurianu, August Treboniu (1810-1881)(1876) - Dictionariulu limbei romane, Tomu II, I-Z.