Cercul vicios al anglicismelor

 

Articol conex: https://thescienceinmymind.blogspot.com/2020/09/un-dictionar-romglez-roman.html

Avem un principiu pe care profesorii noștri de limbă română îl dau mereu generațiilor ce încă mai trec prin școală: limba română este o limbă fonetică (mai corect spus, ortografia ei este fonologică), adică aproape toate cuvintele se pronunță așa cum se scriu (grafia dictează pronunția). Prin acest principiu, o doamnă profesoară mi-a justificat acum cîteva zile faptul că orice ediție de DOOM (din 3 deja) nu are transcrierea prin alfabet fonetic (românesc tradițional, nu AFI/IPA, că e prea complicat pentru publicul român) a normei academice de pronunție a unui cuvînt (n.m. decît în cazuri excepționale în DOOM3) și că este suficient a da doar norma de accentuare ca să știi cum să-l pronunți corect. Și-ntr-adevăr, cu destule excepții, o transcriere fonemică pentru corpul dicționarului de peste 60.000 de cuvinte ar fi overkill [1]. Ce rost ar avea / b i | l e t /, / k a r | t e /, sau / k a | i̯ e t /? [2]

Cuvîntul caiet este găsit în forma aceasta încă de la 1837 (scris, evident, cu caractere chirilice), conform paginii 10 din DELR [3], Vol. II. Etimologic ne este dat ca provenind din franțuzescul cahier cu finalul (-et) refăcut după bilet, carnet, cornet. Deci el putea fi „românizat” la nivelul scrierii drept caie, caier, sau chiar păstrat fix în forma franțuzească cahier. Ca paranteză, MDA2 2010 (Vol. I, p. 275) ni-l găsește atestat abia la 1872 în scrierile lui Constantin Negruzzi și sugerează că varianta românească este practic polonezul kajet. Oricum, modul cum îl scriem noi în prezent diferă grafic de varianta originală din limba străină din care „l-am adus”. Și atunci, de ce anglicismele de azi sînt „neromânizate” la nivel de scriere? De ce la 30 de ani după apariția printre români a cuvintelor mouse și computer nu le grafiem conform principiului din primul paragraf ce ne definește limba? Adică de ce nu le scriem maus și compiutăr, sau de ce nu le pronunțăm /m o u s e/ și /c o m p u t e r/? Din: a) ignoranță (în ciuda a ce predau profesorii, publicul nu ajunge să știe că ortografia în limba noastră este fonetică sau oamenilor nu le pasă); b) snobism (aa, cuvîntul e englezesc, de ce să-l „românizez” cînd îl scriu?) [4]; c) efect de turmă (toată lumea scrie mouse, de ce-aș fi eu contra curentului?). Adică exact elementele ce-au lipsit acum >150 de ani ca să nu scriem cahier sau kajet pentru caiet și alte poate 15.000 de cuvinte cu etimologia imediată în limba franceză pe care, într-un timp mai lung sau mai scurt, le-am „românizat”.  

Și aici intervine normativismul: DOOM2 2005 care ni le dă drept normă ortografică pe computer (cu pronunția „românizată” la compi̯uter) și mouse (cu pronunția mau̯s). Și pentru că DOOM este „obligatoriu” pentru uzul cultivat, găsim că aceste anglicisme sînt păstrate în DOOM3 2021 în aceeași normă de grafie (la computer se semi-anglicizează pronunția drept compi̯utăr pentru că oamenii chiar îl pronunță cu ă). Aici este, din perspectiva mea, cercul vicios: sub imperiul uzului curent, anglicismele rămân neadaptate/„neromânizate” prin forma normată în DOOM și, la rîndul ei, obligativitatea de scriere conform normelor din DOOM pentru presă, educație și administrație publică împiedică orice adaptare a scrierii anglicismelor la principiul fonemic în prezent/viitor, adică o „românizare” firească prin care au trecut de-a lungul timpului 99,99% din toate franțuzismele, germanismele și rusismele.

Sau, de fapt, sîntem noi în eroare să așteptăm „românizarea” și în ultimii 30 de ani „înnoirea” limbii se face împotriva acestui principiu fonetic, deci este necesară o precizare importantă în școli și la nivel public: principiul fonetic/fonologic asupra grafiei se aplică (cu cîteva excepții) pînă în 1990.

Preiau aici în final o precizare din DOOM3 (p. 190) ce-a scăpat pînă acum atenției publice:

„Includerea cuvintelor străine în Dicționar nu înseamnă că recomandă folosirea tuturor, cu atât mai puțin a celor pentru care se pot găsi în limba română cuvinte sau expresii cu sensuri asemănătoare ori chiar aproape identice”.

Dar însuși faptul că aceste cuvinte străine sînt în dicționarul oficial ortografic al limbii române înseamnă că limba hibridă pe care o vedem utilizată în prezent va avea o viață lungă.  „Românizarea” este, după toate semnalele, un proces dispărut. Bine, time will tell.

---

[1] https://www.ldoceonline.com/dictionary/overkill

[2] Redau prin bară verticală despărțirea în silabe conform normei din DOOM2/DOOM3 ce aduce despărțirea după pronunție înaintea celei după structură (morfologie) promovate în DOOM1.

[3] Dicționarul Etimologic al Limbii Române, Vol. II, Litera C, Partea I, CA-CIZMĂ, Ed. Academiei Române, 2015.

[4] Poate cel mai flagrant snobism mi se pare folosirea franțuzismului chef în loc de șef din formulările șef-bucătar/bucătar-șef, vezi cohorta de chefăraie de peste zece ani de la posturile de televiziune.  

Iarăși despre normă și uz: pionier

 

Un cuvînt la modă într-o vreme pe care mulți dintre românii săraci de azi o regretă este cel grafiat pionier. Astăzi, în uz nespecializat [1], îl mai auzi sau vezi (într-un context ce nu are legătură cu acele timpuri) cînd dai peste „Un anume Vuia este unul dintre pionierii aeronauticii mondiale”, deci cîtă vreme la nivel public nu uităm de triada VVC [2], cuvîntul nu poate deveni un arhaism.

Ortografia și ortoepia sînt domenii ale abordării prescriptive asupra lingvisticii, de aceea normele propuse (sau impuse) ar fi sau ar trebui să fie mereu motiv de dezbatere, sigur, pentru cei ce vor să înțeleagă de ce și cum trebuie să scrie sau să pronunțe. Cred că este mult mai greu de normat ortoepic decît ortografic, deși majoritatea disputelor apar pentru chestiuni de grafie. Cum am mai spus, consider că DOOM1+2+3 NU sînt prin excelență dicționare ortoepice, deși au în titulatură acest lucru. Singurul dicționar românesc de pronunțare (normare academică a pronunțării) este cel citat în articolele anterioare (autoare Șoșa + Șuteu) și are, în comparație cu DOOMX, dezavantajul că este grav selectiv, avînd norma de pronunțare redată așa cum e corect prin alfabet fonetic doar pentru cîteva mii de cuvinte, nu pentru zeci și zeci de mii. Fix pionier nu apare, dar norma sa academică de pronunțare i-o deducem din normele ortoepice ale altor cuvinte să spunem „înrudite”. Mai precis, structura morfologică este prezumată a fi din pion + sufixul de agent –ier, deși acest cuvînt pare/este direct românizarea franțuzescului pionnier (DEX, op.cit.). Dar verificăm aici https://www.cnrtl.fr/definition/pionnier și vedem că, din punctul de vedere al limbii franceze, există o sufixare.

DEX2 ne dă explicit și norma de despărțire grafică [3] la capăt de rînd: pi-o-ni-er, deci avem patru silabe grafice. Deducem că norma de pronunțare ar fi în patru silabe și, pentru a o reda prin alfabet fonetic, găsim în Șoșa+Șuteu la pagina 35 pentru artificier transcrierea fonetică /a r t i f i č i ^i̯ e r/, deci în patru silabe pentru pionier norma de pronunțare nu poate fi transcrisă decît /p i o n i ^i̯ e r/, cu hiat între i și o și cu un i semivocalic (sunet de tranziție sau de evitare a hiatului între i și e). Așa spune teoria, asta este ortoepia.

Abaterile de la ortoepie (presupunînd că aceasta este cunoscută vorbitorilor) țin de fiecare individ în parte. Există mulți care nu pronunță după normă și strict în cazul acestui cuvînt chiar nu am o problemă cu asta. Ei pronunță trisilabic / p i o ŋ i̯ e r /, indiferent de ce scrie în dicționare sau ce spun lingviștii și, pentru completitudine, le redăm acestora două mențiuni:

„[...] Printre tendințele fonetice mai importante din limba română contemporană răspîndite mai ales la vorbitorii tineri trebuie citată tendința de rezolvare a hiatului prin reducerea celor două vocale la un diftong (ex.: zi̯ar) [...]. Din sfera școlii un exemplu care apare des cu pronunțare greșită explicabilă prin această tendință este substantivul pionier (și familia lui), la care nu se respectă pronunțarea vocalică a lui i (ni-er > ni̯er); […]” [4]

„Sufixul neologic –ier se pronunță corect bisilabic (cu i vocalic). Pronunțarea lui greșită cu cele două vocale reduse la diftongul [i̯e] sau chiar numai la vocala e produce confuzii între sufixele –ier și –er. Corect se pronunță și se scrie artificier, brancardier, cabanier, casier, infirmier, marochinier, patisier, pionier, dar magaziner, paracliser, recepționer, tapițer, ziler […] ” [5]

Ca paranteză, DOOM2 05/10 normează academic formele încetățenite drept patiser și zilier, practic pe dos decît recomandarea Mioarei Avram în DOOM82 și Cuvintele... Dar nu despre asta voiam să scriu. Revenind, dorința de-a pronunța printr-un diftong și trei silabe a lui pionier este o alegere personală cu care putem sau nu să fim de acord. Oricum, este mai bine de folosit în trei silabe așa decît forma de „buza șanțului” tot în trei silabe pioner... Unde ar putea fi o problemă este doar la faptul că această scurtare a emisiunii sonore nu este uniformă, adică vorbitorul parcă-și alege doar la acest cuvînt să „taie” din sunete. Pronunță el oare /a v i z i ^i̯ e r/ (4 silabe) sau /a v i z i̯ e r/ (3 silabe),  /ʃ a n t i ^i̯ e r/ (3 silabe) sau /ʃ a n t i̯ e r/ (2 silabe), /f i ʃ i ^i̯ e r/ (3 silabe) sau /f i ʃ i̯ e r/ (2 silabe) etc.? Adică e bine cu alegerile personale, dar ar fi bună o consecvență... Asta e părerea mea. Și aici nu e vorba neapărat de „lingvistica logică matematică” (analogia [6]), ci doar de faptul că vorbitorii nu-și pot justifica alegerile făcute, întrucît acestea nu sînt bazate pe principii de limbă, ci aparent pe excepții punctuale, de dispoziție/chef. Deci hai să ne grăbim în vorbire și să spunem și /c a b a n i̯ e r/ să „sunăm” mai spanioli, că ăștia au an de an căpșuni/căpșune [7] de cules, nu?

  

---

[1] DEX2 2009 https://dexonline.ro/intrare/pionier/243334 îi dă definiția curentă completă cu două sensuri proprii mai tehnice.

[2] Vlaicu, Vuia, Coandă.

[3] De fapt forma pi-o-ni-er este dată în DEX ca pronunție/silabisire, dar să respectăm rigorile foneticii.

[4] Avram, M. – Probleme ale exprimării corecte, Ed. Acad. RSR, 1987, p. 36.

[5] Avram, M. – Cuvintele limbii române între corect și incorect, Ed. Cartier, 2001, p. 111-112.

[6] Graur, A. – Lingvistica pe înțelesul tuturor, Ed. Enciclopedică Română, 1972, p. 144.

[7] Le dau pe-amîndouă, să-și aleagă cititorul varianta care-i place.

Pleonasmul ascuns și eufonia

 

De citit după: https://thescienceinmymind.blogspot.com/2021/12/uniformizare-fara-nici-un-pret.html.

Să luăm cuvîntul dedesubt (cu pronunția corectă /d e d e s ú p t/) și să constatăm că (DEX2 1998/2009) acesta este compus din prepoziția de + prepoziția de + prepoziția subt (o variantă pentru vechea prepoziție supt), totul „împachetat” într-un adverb de loc, de multe ori folosit cu valoare adjectivală cu regent un substantiv, de asemenea cu prepoziția de: (cartea) de dedesubt (este mîzgălită). Numărăm în exemplul dat trei instanțe consecutive ale silabei /d e/ cu efect indubitabil cacofonic (spaima de cacofonii este adînc înrădăcinată la noi, românii, slabe șanse să se vindece) și cred că putem afirma că modul de compunere a adverbului este dubitabil [1], chiar suspect, și ne punem problema dacă prepoziția repetată poate fi evitată ca dedicație pentru iubitorii de eufonie și degrabă urîtorii de pleonasme/tautologii. Adică, e vreo diferență între „am așezat cartea dedesubt” și „am așezat cartea desubt”, alta decît inexistența în uz a cuvîntului desubt?

Primul „de” din formarea lui dedesubt este de tip descriptiv/atributiv (care a fost/este/va fi sub..) și e reluat inutil în silaba următoare. Îndepărtarea unui de din adverb este în 2022, evident, tardivă. Evitarea construcției de + de(de)subt este și ea la fel, căci avem oricum un dublu „de” atributiv și în „de deasupra, de dincolo, de dincoace etc.”

Pe de altă parte, există pleonasme mai puțin vizibile și asta e informația (poate cu titlu de noutate) pe care vrem s-o transmitem cititorului. Cuvîntul subsuoară [2] este format întocmai ca dedesubt, anume repetînd o prepoziție, doar că acest lucru este mai greu de văzut. Ne ajută același August Scriban (p. 1268):

„supsuoáră și supțioáră f., pl. orĭ (lat. sub ala, supt aripă, de unde s’a făcut un subst. *suară, *suoară, căruia i s’a pus înainte supt. Căzînd t, s’a făcut supsuoară, ĭar din combinațiunea luĭ t cu s, s’a făcut *supțuoară, supțioară). Scobitura de supt umăr: a apuca un rănit de supsuorĭ. Adv. de loc. În orĭ supt scobitura de supt umăr: a veni cu pînea supsuoară. – În Trans. și susuară. În L.V. [3] supsioară, susioară, suptŭsuară, suptŭsioară.”

Cum am evita în acest caz pleonasmul, pentru prima dată după sute de ani? Desigur, tăind din norma curentă ortografică literele buclucașe (v. Uniformizare...) sub, rămînînd cu suoară. Doar că este/ar fi o altă operație fără șanse de succes, cam ca desubt.

Așa cum sînt de părere că lupta cu cacofoniile este inutilă, adică, cumva în contrapoziție cu accepțiunea publică, eu nu consider eufonia ca fiind un criteriu obligatoriu de folosire îngrijită a limbii, tot așa concluzionez că este mult prea tîrziu să corijăm unele pleonasme, fie ele la vedere sau ascunse, și asta nu neapărat că acestea s-ar fi „gramaticalizat” deja (ex. Am văzut cu ochii mei!).

Pentru cititor, redăm în final articolele lui A. Scriban despre cacofonie (p. 213) și eufonic (p. 477):

„*cacofoníe f. (vgr. kakophonia, d. kakós, răŭ, și phoné, voce. V. eŭ- și sin-fonie). Amestec neplăcut de sunete orĭ de cuvinte, ca: să se suĭe sus și să strige [4]. Muz. Sunete discordante. – Cacofonia nu trebuĭe să fie contra spirituluĭ limbiĭ. Așa, dacă zicĭ biserica catolică, tactica cavaleriiĭ [5] nu e cacofonie, cum cred ignoranțiĭ.”

„*eŭfónic, -ă adj. (d. eŭfonie). Gram. Care produce eŭfonie, care sună frumos: Valeria e un nume eŭfonic, pe cînd Vlada orĭ Neacșa nu. De aceĭa poporu zice despre o fată urîtă și cu nume urît: „După ce e slută, o maĭ cheamă și Vlada”. – Literă eŭfonică, literă pusă între doŭă vocale ca să evite hiatu, ca: florile dalbe îld. [6] florile albe. Adv. În mod eŭfonic.”

 

 

 

 

---

[1] Ca să nu creez/folosesc cuvîntul chestionabil după englezescul questionable cu sensul de (demn) de pus la îndoială.

[2] Grafia întocmai cu DOOM2 05, p. 759, ce coincide și cu MDO54, p. 150.

[3] Literatura Veche, v. Scriban, p. 11.

[4] Ca fapt divers, exemplul lui Scriban este unul ce se pliază perfect pe definiția conceptului de aliterație, unul, în principiu, pozitiv. De altfel, autorii Dicționarului de Termeni Muzicali recunosc că „Deși uneori involuntară și cacofonică, a. constituie un mijloc poetic cu resurse multiple [...]”, citare prin www.dexonline.ro.

[5] Deci basmul cu cele trei cacofonii „acceptate” *biserica catolică, tactica cavalerească (cavalerilor/cavaleriei) + cel post-1990 banca comercială (vezi și Banca Carpatica)* este chiar vechi, găsindu-i o dovadă a existenței sale în 1939.

[6] În loc de.