A delapida sau a dilapida?

 

Într-un articol anterior (https://thescienceinmymind.blogspot.com/2020/11/despre-propagarea-erorilor.html) arătam cum o simplă scăpare de ordin ortografic se propagă în dicționare. Acum vă ofer un caz mai complicat [1]. Premisă: Dacă 99,99999% dintre utilizatorii limbii române folosesc o formă a unui cuvînt, vă garantez că eu pot fi lipsa pînă la 100% care o folosește pe alta. De-asta uneori și scriu aici, să arăt că marea majoritate (sintagmă a cărei posibilitate de a fi pleonasm este tratată de curînd aici: https://thescienceinmymind.blogspot.com/2021/04/pleonasmul-de-incultura-intre-absolut.html), sub imperiul automatismelor (auzi o formă a unui cuvînt de la toată lumea, n-o pui la îndoială și o folosești și tu) sau al conformării, poate/pot [2] folosi o formă grafică eronată, ce-ar fi o scăpare recentă sau veche de peste 100 de ani.

·         În dicționarul ortografic al lui Pop (1909), găsim la pagina 60: delapidez, -ează, - dà; -dator, în timp ce varianta cu i dilapida nu apare.

·         Și la 1900, în volumul al II-lea al enciclopediei lui Diaconovich găsim forma delapidare (p. 120).

·         Lăsînd anii să treacă, la 1929, Șăineanu (dicționarul său în ediția a VI-a, p. 196) are tot delapida drept cuvînt-titlu (am sărit peste dicționarul lui Tiktin de la 1911 pentru că nu este acolo).

·         Marele Scriban (1939, p. 400), la care vom reveni ulterior, dă cuvîntul în forma delapidéz.

·         Micul Dicționar Ortografic (1953/1954) nu-l consideră suficient de important, cît să-l precizeze în lista de de circa 2.000 de ortograme, și de aici lipsește din toate cele cinci ediții de ÎOOP.

·         În DLRLC 1955-1957, DLRM 1958 și de aici în DEX 1975/1984 și DEX2 1996/1998/2009 apare tot delapida, cum apare și în DOOM 1982 și, evident, DOOM 2005/2008.

·         Doar DN3 1986 și MDA2 2010 dau drept variantă de uz dilapida la cuvîntul-titlu delapida.

Ați putea zice acum: Ee, dacă dicționarele sînt uniforme, de ce ne mai pasă? Ele reflectă uzul majoritar în „limba cultă/îngrijită” (folosită de cei cu studii [3]), deci cazul e închis. Cum spuneam anterior, eu sînt 0,00001% pentru care nu e închis, căci forma corectă este a dilapida. Cine a mai citit pe blog articolele mele își va spune acum în gînd: „Aa..., iarăși un caz de filozofie, înneca și picromigdală, cînd se ia la trîntă cu norma academică, justificînd ortografia prin etimologie”.

·         Primul dicționar adevărat al limbii române, cel al lui Treboniu Laurian și Massim, are la pagina 1032 din volumul I (1871): delapidare „a lua lapidile, a deslapidá, a luá petrele, a desface de petre”, adică nimic altceva decît cuvîntul latinesc delapidare (verb ce înseamnă „a înlatura pietrele, a curăța de pietre”). Nimic despre fraudă aici. La pagina 1103 avem: dilapidare „a disipa, a resipi, a spende fora mesura: ellu dilapida tóta averea parentésca”, adică o transformare/specializare atestată la peste 1.500 de ani distanță a latinescului dilapidare [4]  („(despre edificii) a ruina parțial, a face să plouă cu pietre, a risipi, a arunca, a se împrăștia ca pietrele, a consuma, a distruge”). Cumva, în cei 30 de ani de la 1870 la 1900, delapida îi ia sensul lui dilapida (cuvînt care dispare, ca și sensul original al lui „delapida”).

·         Ar mai fi de precizat: CADE 1931 (p. 391) ni-l cuvînt-titlu tot pe delapida, dar cu definiția dintr-un singur cuvînt: „DILAPIDA”(!), ce este... nedefinit! (probabil o scăpare a lui Candrea).

Asta e povestea. În final, încă două lucruri de precizat înainte de concluzie:

·         Scriban (op. cit.) dă etimologia pentru delapida cu ambele cuvinte latinești, inclusiv variantele din franceză și italiană, ambele cu i. Deși definiția lui în română coincide cu cea din latină cu i, alege să scrie cuvîntul cu e.

·         Marelui lingvist Alexandru Graur i-a scăpat acest cuvînt cînd s-a creat MDO 1953/1954. Văzîndu-i apoi forma aleasă cu e în dicționarele explicative pentru sensul de a frauda/fraudă, alege să explice că e greșit delapida și e corect dilapida (Dicționar al greșelilor de limbă, 1982 [5], p. 38: „(a) dilapida, nu a delapida; originalul latin e dilapidare, iar forma intermediară franceză e dilapider. Prefixul e dis- care arată împrăștierea, iar rădăcina e lat. lapis, cu genitivul lapidis „piatră”. Înțelesul primar a fost „a împrăștia pietre”).

Avem două prefixe diferite, de- (cu variantele des-, dez-) și di- (cu varianta dis-). Ele nu sînt echivalente, nu se pot substitui unul celuilalt. DN3: „DIS¹- Element prim de compunere savantă cu semnificația „separat”, „contrar”. [Var. di-, diz-. / < lat. dis]”. MDN 2000: ”DE¹- pref. „eliminare, opoziție, îndepărtare, separare”. (< fr. dé-, cf. lat. de, „fără”)”. Deci e corect a dilapida. 

 

---

[1] Trimit la https://dexonline.ro/definitie/delapida pentru sursele standard românești (inclusiv acronimele ce apar explicate la sursele proiectului dexonline), pe lîngă cele particulare menționate în text, dar care nu există acolo.

[2] Îl las pe cititor să aleagă acordul preferat.

[3] Cum cred c-am mai spus, „uzul îngrijit” cuprinde, în opinia mea, din ce în mai mulți agramați, ca să nu zic analfabeți dpdv funcțional (și așa, punînd șmecherește și leneș „dpdv”, evit altă dispută din prezent, de ce „analfabeți funcțional” și nu „analfabeți funcționali”?), așa că... mai ușor cu pianul pe scări.

[4] https://www.online-latin-dictionary.com/latin-english-dictionary.php?parola=dilapido

[5] Cărticică retipărită la Humanitas în 2012 și pîngărită de editor cu comentariile din DOOM2 2005/2008 la unele din articolele lui Graur și în care, evident, la p. 52 apare „a delapida” din DOOM2 imediat sub textul lui Graur.

Cuvinte înrudite? Ohoo, și cîte sînt...

 

Am un deosebit respect pentru lingvistul Alexandru Graur, al cărui nume nu este în titulatura ILAR[1], dar care a lăsat atît de mult în urma sa, doar, doar să îți faci timp să citești. Pentru mine este cel mai important lingvist român și tot ce-a scris merită popularizat, chiar și textele sale din perioada 1948-1960, cînd laitmotivul lor debuta cu viziunea stalinistă a societății și a limbii în particular. Broșurica sa „Cuvinte Înrudite” (Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980) doar ce mi-a-ncăput pe mînă. Cuprinde o listă de cuvinte din limba română ce sînt semantic distincte, dar care, privindu-le din perspectiva etimologiei extinse, provin fie din același etimon, fie din aceeași familie lexicală[2]. Aproape întregul dicționar este construit din perspectiva limbii latine drept sursă cea mai veche a etimoanelor, cu justificarea oferită la pagina 8 (pe scurt, la acel moment al scrierii cărții, masa vocabularului se îmbogățea tot în majoritate din limba latină, sigur, prin cuvinte trecute în special prin franceză, dar și engleză). Dar despre latinitatea împrumuturilor din engleză în perioada 1900-1990, poate cu altă ocazie.

Menționez pentru cititor două perechi ce mi se par interesante, cu comentariile mele în notele de subsol:

·         218 (p. 85): insectă ~ sigiliu.

o   Lat. seco > „a tăia”; part. prez. lat. secans > rom. secantă (neologism[3]).

o   Lat. insectum (copiat după gr. entomon[4]) „tăiat” > rom. insectă (neologism[5]).  

o   Lat. signum[6] > rom. semn.

o   Lat. dimin. sigillum[7] > rom. sigiliu (neologism[8]).

·         141 (p. 60): mișel ~ meserie.

o   Lat. miser > „nenorocit, sărac” > rom. arh. measer „sărac”.

Deriv.:

Format în rom.: meserie[9].

o   Lat. miseria > rom. mizerie (neologism[10]).

o   Lat. dimin. misellus > rom. mișel.

o   Lat. miserabilis „demn de milă” > rom. mizerabil (neologism[11]). 

 

De vă pasionează etimologia, puneți mîna pe cvartetul de cărticele ale lui A. Graur: „Cuvinte Înrudite”, „Etimologii Românești”, „Alte Etimologii Românești” și „Dicționar de Cuvinte Călătoare”, dacă nu pe toate, măcar pe una din ele. Și citiți și socializați virtual (dacă se poate) mai puțin. V-ați ține astfel neuronii „treji” și veți putea prinde anii lui Iordan (1888-1986) și Graur (1900-1988) cu mintea încă limpede și capabilă să creeze.

---

[1] În 1994 s-a preferat numirea ILAR după Iorgu Iordan, primul director al institutului (1949).

[2] Sînt cognate, ca să folosesc sensul lingvistic al englezismului cognate adaptat limbii române. Cum spuneam în articolul anterior http://thescienceinmymind.blogspot.com/2021/04/pleonasmul-de-incultura-intre-absolut.html acesta nu este încă atestat de dicționare. În text A ~ B înseamnă cuvîntul A cognat cu B.

[3] Venit la noi prin franțuzescul sécante (DN3 1986, DLRM 1958).

[4] Coincide cu explicația lui Scriban 1939.

[5] Pentru că etimologia imediată este franțuzescul insecte (DEX2, DN3).

[6] Faptul că signum și seco ar fi cognate apare și la de Vaan (2008) citat în articolul de blog menționat mai sus în nota 2.

[7] Cu sensul de „statuetă, imagine mică”.

[8] Deși etimonul imediat din DEX2/DN3/Scriban este cuvîntul din latină, este considerat neologism din perspectiva uzului recent în limbă (lipsește din scrierile medievale).

[9] Conexiunea între miser și meserie este opinia lui Graur din „Alte Etimologii Românești” (1975, p., 62, citare completă pe internet la https://dexonline.ro/definitie/meserie)

[10] Ca la filozofie, “z”-ul se explică prin franțuzescul misère. Din nou, vechimea în limbă îl face neologism (!).

[11] Din nou trecut prin franțuzescul misérable pentru a-l căpăta pe z. În prezent, „demn de milă” este un sens secundar (chiar spre arhaic) al lui „mizerabil”, chiar dacă doar în DN3 1986 apare o sugestie în această direcție (anume o mențiune că sensul e folosit rar).

Pleonasmul de (in)cultură între absolut și relativ/aparent

 

Una dintre obsesiile curente ale celor ce socializează virtual este: „cutărică expresie este oare un pleonasm?” Vine imediat lîngă „comitem în expresia cutare o cacofonie?”. Alte nații mai savante decît a noastră nu dau doi bani pe cacofoniile noastre [1] și nu le prea pasă de pleonasme, adică nu arată cu degetul o persoană care spune/scrie „free gift” [2] , de exemplu. Totuși, noi sîntem cine sîntem, încă avem imprimată în gena educației pornirea „să corectăm/să-i vindecăm/să-i punem la punct pe agramați”. Eu cu asta sînt fericit, recunosc, alții nu prea, sînt ceva mai îngăduitori („Mesajul contează, ați înțeles ce-a vrut să transmită cu șapte greșeli în cinci cuvinte și doar două spații între ele? Perfect! Și-a atins omu’ scopul.”)

Profesorul Dorin Uritescu a scris o monografie intitulată „Pleonasmul în Limba Română”, Editura ALL, 2006. O lectură utilă (nu foarte ușoară, dar sigur mai ușoară decît GBLR 2016) pe care v-o recomand. Într-o clasificare simplificată, distingem trei mari categorii: pleonasm semantic („babă bătrînă”), al derivării sau al compunerii („a revenit din nou”) și etimologic („muncă laborioasă”). Pe ultimul îmi permit să-l numesc întocmai ca în titlu: pleonasm de cultură, în sensul că, dacă îți dai seama cînd „se comite” un pleonasm etimologic, atunci cu siguranță ești o persoană cultă (făcînd o glumă, pînă la proba contrarie!) și, evident, dacă emani pleonasme etimologice, pentru mine ești un pic, poate un pic mai mult incult(ă).

În categoria asta ultimă disting, totuși, nuanțe: „Am mîncat sticks-uri [3]” este un pleonasm de cultură absolut, căci dublul plural (o dată în engleză, o dată prin „românizare”) poate fi evitat cu „Am mîncat stick-uri” sau „Am mîncat sticks”. Dar ce ne facem cu „marea majoritate”, cuiul lui Pepelea al discuțiilor libere din Facebook, acolo unde unii susțin că nu e pleonasm, alții că e? Marea majoritate este/ar fi un pleonasm de cultură [4] aparent, și asta merită o explicație mai largă. Vorbim de două cuvinte în limba română curentă ce se pot lega cumva de adjectivul latinesc magnus (cu sensul de mare din română), dar parcă nu chiar direct:

a)      Mare cu sensul din marea majoritate este cu origine incertă (Scriban 1939 îl vede din protogermană sau limba gepizilor, Miklosich [5] și alții din latinescul mas, marem „masculin”, eventual încrucișat cu magnus (ipoteza lui Tiktin, citat tot de Vinereanu⁴)), chiar dacă DEX2 2009 îl dă din latineștile mas, maris „masculin”. În comparație, MDA2 2010 pune probabil la opțiunea DEX2.

b)      Majoritate este dat ca provenind din franțuzescul majorité, derivat la rîndul lui din mediolatinescul majoritas (tot Scriban 1939). Mai întîi să spunem că majorité din franceză are trei sensuri, unul despre calitatea de a fi adult (major la noi), altul de a fi maior sau major (ca grad militar) și altul despre a fi în numărul cel mai mare (cu origine politică). Și majoritas apare aici: https://www.cnrtl.fr/definition/majorite cu mai multe sensuri, printre care și acela de număr cel mai mare. Este foarte plauzibil ca majoritas (cu oricare sens) să provină din maior („mai mare”) ce derivă din magnus („mare”), sau să-i fie măcar cognat [6].

În concluzie, și dacă acceptăm soluția lui Tiktin de conectare, și dacă încercăm noi acum o relativizare a pleonasmului etimologic printr-o componentă semantică (îl vedem pe mare doar cu sensul din prezent) pe care o contrapunem celei etimologice (îl vedem în majoritate pe mare), tot s-ar impune, în opinia mea, un mesaj ca acesta: „Nu, marea majoritate nu e un pleonasm absolut, nici de cultură/etimologic, nici chiar semantic, și nici pentru că nimeni nu spune «mica majoritate a cutare lucruri sau oameni» [7], ci pentru că o astfel de concluzie ar fi bazată pe ipoteze contestate/nesigure (de exemplu, mas și magnus din latină nu pot fi legate prin origine comună în limba proto-indo-europeană [8])”.

Este mai prudent să considerăm că marea majoritate nu este deloc un pleonasm, și, dacă chiar am insista să fie, ar fi, totuși, doar unul aparent/relativ (fie semantic, fie etimologic), nu unul absolut (net), motiv pentru mine să nu-l consider de condamnat.

 

 

 

---

[1] Englezii îl au în dicționar (www.ldoceonline.com)  pe „cacophony” cu un sens nu chiar apropiat de al nostru: „a loud unpleasant mixture of sounds” (un amestec tare și neplăcut de sunete), deci nimic concret despre „la la”, „pe pe” și referințele scatologice, bine, echivalentul lor în engleză...  

[2] (Engl.) „cadou gratis”

[3] În clasificarea lui Uritescu (op.cit.) ar fi un pleonasm gramatical, dar acesta nu transpare fără considerarea etimologiei.

[4] Ar putea fi unul semantic, dacă „majoritatea” este „partea mai mare dintr-un întreg”, dar în contextul uzului în contexte particulare (vezi nota 7 mai jos), putem clasifica majoritățile în mai mari sau mai mici.

[5] Citat prin Vinereanu, DELRCIE, p. 508.

[6] Îl iau pe cognat cu sensul din engleză de aici: https://www.ldoceonline.com/dictionary/cognate, chiar dacă nu apare cu acesta în DEX/MDA sau DSL I (1997).

[7] În politică există o relativizare clară semantică: „majoritate simplă/absolută”, „largă majoritate”.

[8] De Vaan, M. – Etymological Dictionary of Latin and other Italic Languages, Ed. Brill, Leiden, 2008, p. 358 și 366.