Să înnotăm ca să nu ne înnecăm

 

Se știe de ceva vreme că ortografia din normă (DOOM[1] 1982 și DOOM2 2005 și retipăririle) impune folosirea unui singur n în cele două cuvinte înota și îneca (plus familiile lexicale). „Punerea la colț” a celui de-al doilea n este făcută la reforma ortografică din 1953 (MDO 1953 și revizuit un an mai tîrziu, argumente repetate în toate cele cinci ediții ale ÎOOP). Explicația oficială – valabilă din punctul de vedere al lingviștilor pînă astăzi – este:

„Se scriu cu un singur n: înota, îneca, în care nu se mai simt elementele componente (nu înnota, înneca)”.[…] (MDO 1954, p. 35). „Se scriu cu un singur n cuvintele în care nu se simte prezența cuvîntului primitiv începător cu n: înabuși, îneca, înota.” (op cit., p. 44).

Această explicație admite folosirea anterioară a grafiei cu nn dintr-o compunere (în terminologie lingvistică derivare) în+nota, respectiv în+neca. Această compunere ar putea fi făcută fie înăuntrul limbii române, fie luată direct din etimon. Cu privire la etimologie, avem, totuși, păreri divergente:

·      Candrea (CADE) îl dă pe înnota din latina vulgară innotare, sau latina clasică innatare. Deci dublul n este „importat”.

·      Candrea (CADE) îl dă pe înneca din latinescul necare. Aici adăugarea prefixului în se înțelege că ar fi pe terenul românei.

·      Cihac (1870[2]) îl dă pe înnot(a) după latinescul in-natare, iar pe înnec(a) după latinescul in-necare.

·     Ciorănescu (1958-1959, 2002[3]) îl dă pe înota după latinescul refăcut notare în loc de natare și îi dă o variantă arhaică (a) nota. Pe îneca îl dă ca fiind creat după latinescul necare.

·     Vinereanu (2020[4], p. 299) îl dă pe îneca mai degrabă cognat cu italienescul annegare, deci și în limba italiană apare un prefix. Pe înota îl atribuie direct lui natare, cu notare[5] un latinesc refăcut.

 

Deși avem această neuniformitate etimologică, putem trage niște concluzii:

1. Prefixarea apare mai degrabă o creație înăuntrul limbii române.

2. Grafiile pur etimologice pentru cele două verbe ar fi nata[6] și neca.

3. „În-ul” care „nu se mai simte” este o hotărîre arbitrară e lingviștilor din anii ’50.

 

În orice pronunție normală verbele a se înnegura, a se înnopta, a (se) în(n)eca și a în(n)ota au aceeași „greutate” sau „lungime” a consoanei n. Separarea ortografică are, de fapt, o singură justificare: la înnegura și înnopta avem o derivare, în sensul că negură, respectiv noapte ar fi cuvintele de bază de la care verbele s-au generat prin sufixul în-, în timp ce această caracteristică nu s-ar aplica la înnota și înneca, neavînd substantivele not, respectiv nec. Dar nu trebuie să existe un substantiv drept cuvînt de bază. E o premisă falsă pentru a accepta grafia cu un singur n. E suficient să luăm verbele latinești și să le „românizăm” cu prefix. Mai mult, î- nu este prefix, iar cele două verbe fără al doilea n nu au, deci, justificare structurală sau etimologică. Cu grafia oficială de aproape 70 de ani cele două cuvinte rămîn niște anomalii. Iar oamenii care scriu cu doi n sînt etichetați în mod nedrept ca agramați, în condițiile în care norma actuală nu are, în opinia mea, deloc o justificare științifică.

Există și ceea ce eu numesc „dublă măsură lingvistică” atunci cînd vine vorba de justificarea ortografiei după principii etimologice: romglezismele sînt cu sfințenie neadaptate ortografic după fonetism[7], eventual cu argumentarea că ar fi prea recente[8], în timp ce restul împrumuturilor mai vechi au fost deja românizate mai bine sau mai rău (vezi drept exemplu nota de subsol [8] și cele două articole http://thescienceinmymind.blogspot.com/2015/04/prajiturica-prajiturelelor.html și partea a doua a sa http://thescienceinmymind.blogspot.com/2015/04/prajiturica-prajiturelelor-comentata.html).

---

[1] Ca de obicei, pentru siglele dicționarelor trimit către www.dexonline.ro/surse.

[2] Dictionnaire d’étymologie daco-romane. Vol I, Frankfurt.

[3] Republicare în 2002 la editura Saeculum, cu mici modificări față de ediția originală din Spania din 1958-1959.

[4] Fondul lexical principal al limbii române, Ed. Uranus.

[5] Ernout, M. - Dictionnaire Etymologique de la Langue Latine (Ed. a III-a, 1951) spune la pagina 785 despre *notare că este obscur și doar derivatele din natare  sînt prezente în limbile romanice.

[6] Candrea și Densușianu (1907) dau verbele de bază nuta cu varianta grafică înnota, respectiv neca și înneca

[7] Dacă eu scriu în spațiul public linc în loc de link, maus în loc de mouse, draiv în loc de drive etc. sînt aspru criticat.

[8] Bine, și cînd au fost adaptate, au fost adaptate prost în trecut. „Graurismele” clovn¸cnocaut, cnocdaun îmi vin în minte. DOOM2 îl pseudo-corectează pe clovn în claun făcîndu-l arhaism (!) și le abramburește pe celealte două (grafie originală în engleză, dar pronunție încă recomandată cu c, alături de cea fără c).

Despre acord, apoziție și pronume relativ

 

Exercițiu propus pe platforma Facebook (partea cu litere aldine e inventată acum de mine, că îmi sună mai bine decît cea originală):

Care variantă este corectă?

A.      Mă adresez vouă, cei cărora le-a pierit cheful de muncă.

B.      Mă adresez vouă, celor cărora le-a pierit cheful de muncă.

C.      Altă variantă.

Plusez acum cu un exercițiu înrudit (tot în stil umoristic):

D.      Cei cărora le-a pierit auzul să vină în față.

E.       Celor cărora le-a pierit auzul să vină în față.

Un răspuns de acolo cu era: „Ambele. Există atât apoziție acordată (păstrează cazul obiectului pe care îl determina, în cazul de fata, Dativ), cât și apoziție neacordată (e la forma de nominativ, iar obiectul determinat este în alt caz).” (nota mea, ambele adică A și B sînt corecte). Acest răspuns vine în contextul următoarelor despărțiri în propoziții a frazei (X):  „Mă adresez vouă, cei 1-PP/ cărora le-a pierit cheful de muncă 2-AT/”, sau „Mă adresez vouă, celor 1-PP/ cărora le-a pierit cheful de muncă 2-AT/”. Alt respondent spune că doar B este corectă, că apoziția repetă cazul (vouă -D, celor -D). Altcineva spune iarăși că nu este obligatorie repetarea cazului. Un alt răspuns demn de menționat este: În școală ne oprim, de obicei la apoziția în N. Celelalte apoziții, acordate, se învață mai târziu. Instinctul limbii ne ghidează, însă, de aceea majoritatea vom răspunde ca este preferabila varianta 2.

Pentru început, să extind argumentația celor două puncte de vedere (doar B corectă, respectiv A și B corecte).

În GA Ed. a II-a, 1966, Vol. II, p. 128 apoziția este atributul substantival pus în cazul nominativ indiferent de cazul termenului determinat, sau acordat în caz cu acesta. Restricția la substantiv este ridicată la pagina 130 unde se admite existența apoziției exprimate prin numeral, respectiv pronume (ca substituent al substantivului, p. 135). O discuție despre acordul în caz regent – apoziție nu mai apare. În concluzie, dacă adoptăm despărțirea în propoziții (X) (cu oricare dintre cele două variante impuse de A. și B.), GA ne permite să spunem că atît A., cît și B. sînt corecte („cei”- N sau „celor”- D este un pronume demonstrativ ce are ca regent pronumele demonstrativ „vouă” – apoziție simplă).

În GBLR 2016, p. 598 ni se exemplifică atît acordul în caz (în terminologia bază-apoziție), cît și lipsa lui, cu nominativ la apoziție indiferent de cazul bazei: „L-am întîlnit pe Ion, prietenul meu”, cf. „L-am întîlnit pe Ion, pe prietenul meu”. Deci ambele gramatici (cea veche și cea nouă) ne permit să spunem că atît A., cît și B. sînt corecte.

La sondajul propus eu aleg (am ales) varianta B, cu acordul strict în caz[1]. 

Este, totuși, un exercițiu intelectual interesant să ne imaginăm cum poate fi obținută o variantă C, dacă nu ca formă, măcar ca justificare. Vă invit să-l parcurgeți.

Se propune: Despărțire în propoziții (XI) = Mă adresez vouă, 1-PP/ celor cărora le-a pierit cheful de muncă 2-AP/. „AP” de la propoziție apozitivă, aici situîndu-ne automat în afara normei gramaticale Pană Dindelegan-Guțu Romalo (GALR, GBLR) ce suprimă apozitiva.

Propoziția apozitivă a fost teoretizată inițial de Mioara Avram în Studii de Gramatică, Vol. I, p. 147-153 (1956).[2] O definiție o găsim în V. Șerban – Sintaxa Limbii Române. Curs Practic., EDP, București, 1970, p. 205: „Propozițiile atributive la care nu se vede raportul de subordonare, ci stau pe același plan cu termenul la care se referă, se numesc apozitive”.

Prin contragere, apozitiva devine apoziție simplă explicativă cu sau fără acord în caz: Mă adresez vouă, lipsiți/lipsiților de chef de muncă. Consider că prezența în scris a virgulei și a pauzei în vorbire permite reluarea lui vouă prin adjectivul în nominativ lipsiți, întrerupînd acordul obligatoriu în caz (ca în exemplul „Am văzut coperta unei cărți, concepută de Popescu cu zece ani în urmă”, unde construcția explicativă concepută de Popescu cu zece ani în urmă subînțelege reluarea tautologică a substantivului carte în cazul nominativ imediat după virgulă).

„Celor cărora” din 2-AP în accepțiunea Mioarei Avram (v. mai jos) nu poate fi atunci decît complement indirect exprimat prin pronume relativ compus (cel care) în cazul dativ, reluat prin le.

Teoretizarea pronumelui relativ compus are o istorie tumultuoasă, fiind expusă pe larg de Ion G. Diaconu, Există pronume relative compuse în limba romînă?, LR, 1959, p.23-30.

Drept premisă, Diaconu face referire la cele trei articole din Studii de Gramatică (op. cit.) publicate de Maria Iliescu (p.31), Alexandru Graur (p.136) și Mioara Avram (p.144). M. Avram admite fără rezervă existența pronumelui relativ compus prezentat de GA, Ed. I, 1954, în timp ce A. Graur o respinge: în cel ce, „este clar pentru oricine că avem aici un pronume demonstrativ, cel, și unul relativ, ce”. Citînd din Diaconu „Pentru Maria Iliescu cel ce poate fi considerat și ca pronume relativ compus, și ca grup format din două pronume distincte, după cum demonstrativul poate fi sau nu accentuat și despărțit de pronumele relativ printr-o pauză în vorbire. Cît privește pe cel care, acesta, de cele mai multe ori, nu constituie o unitate, ci o simplă alăturare a pronumelui relativ la un pronume demonstrativ”. Se întreabă Diaconu: „Dacă cel care este un pronume relativ compus, cum trebuie să se comporte părțile lui componente, care sînt amîndouă flexibile, așa cum s-a spus mai sus?”. Demontarea argumentației de unitate (în parte de propoziție) a formei cel/cea care se face prin referire la o situație de lipsă de acord în caz, alta decît cea apozitivă: I-am văzut pe cei cărora le datorez bani cu camătă. Dacă pe cei cărora ar fi un pronume relativ compus, care ar fi cazul său? Acuzativ de la pe cei, sau dativ de la cărora? Prin contragere ar fi I-am văzut pe cămătari, deci am putea spune acuzativ. O unitate ar fi cerut, totuși, exprimarea: I-am văzut pe celor cărora le datorez bani cu camătă, sau I-am văzut celor cărora le datorez bani. Prepoziția pe se poate folosi doar cu forma de acuzativ a pronumelui, deci prima formulare e incorectă (pe-ul „rămîne suspendat”). În cea de-a doua pe este suprimat, dar în absența prepoziției, contragerea ar fi I-am văzut cămătari. Ar trebui să obținem un complement direct ce îl reia pe I, obligatoriu cu pe, nu un element predicativ suplimentar.

Conchidem că o variantă acceptabilă (la nivel justificativ) C nu se poate formula în prezența conceptului de pronume relativ compus. Diaconu (op. cit.) discută și pronumele relative compuse ceea ce, cele ce, cel ce.  

Exercițiul cu D și E e lăsat cititorilor ce au avut răbdarea să ajungă pînă aici.

 

---

[1] Accept rar excepții de la acordul în caz, pe care îl consider aproape sfînt.

[2] Gh. D. Trandafir – Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1982, p. 154-158.

De ce s-a schimbat gramatica?

 

Nu e nici un secret că GALR (ILAR [1], 2005, retipărită cu mici modificări în 2008, Ed. Academiei Române, și apoi iarăși în 2022, Ed. Litera), pe care o putem numi și Gramatica Guțu Romalo – Pană Dindelegan sau gramatica modernă/de cercetare a limbii române, diferă substanțial de GA II (1963, tiraj nou 1966). Practic, gramatica oficială (academică) a limbii române este substanțial rescrisă la mai mult sau mai puțin de 40 de ani. Nici măcar o secțiune nu este păstrată intactă, pînă și cunoscutele „Morfologia” și „Sintaxa” devin ca titlu de volume în GALR „Cuvântul” și „Enunțul”, iar abordarea autorilor (mai degrabă autoarelor) celei noi este dintr-o perspectivă globală numită morfosintaxă. Practic, gramatica Graur - M. Avram din 1966, numită în prezent „gramatica tradițională” (eu îi spun și „gramatica clasică”), pe măsură ce va dispărea încet, încet și din studiile preuniversitare [2], va avea doar rol istoric, fiind probabil chiar retrogradată pînă la un curs (poate chiar opțional) la facultățile de litere. Dar cine știe cum va fi școala românească după 2030, dacă va mai fi?

Mai mult, unul dintre motivele de frustrare pentru absolvenții de litere este că noua gramatică se studiază de ani buni în facultate, dar cînd aceștia merg ca profesori în școli, tot gramatica „veche” trebuie predată (probabil frustrarea e că trebuie și ei să învețe unele lucruri din nou). Cum spuneam, cred că se va face treptat trecerea spre (părți din) noua gramatică și la nivelul școlilor, astfel elevii de gimnaziu vor învăța o variantă „diluată” de „gramatică modernă”, pe care o consider, totuși, mai complicată decît gramatica învățată (sau nu) de părinții lor, sau de frații lor mai mari.

Totuși, cînd s-a schimbat gramatica limbii noastre și de ce? Răspuns: TREPTAT sau, dacă vreți, PERMANENT.

Cercetarea științifică (în orice domeniu, indiferent de regimul economic capitalist sau comunist) este după principiul american publish or perish [3]. Este atunci logic că institutele de lingvistică din țară (cele de la Cluj, Iași și cel al academiei de la București, plus corpul profesoral al facultăților de litere din țară) au produs în acești 40 de ani dintre gramatici mii de lucrări și zeci de cărți despre elemente ale gramaticii limbii române ce veneau a completa sau a propune drept alternativă la capitolele respective din GA II 66. Spre exemplu, cartea lui Gligor Gruiță „Acordul în limba română” din 1981 critică și oferă o extindere a capitolelor de acord din GA, cartea lui G.G. Neamțu „Predicatul în limba română” din 1986 redefinește complet predicatul nominal statuat de GA. Monografia lui Ion Diaconescu „Infinitivul în limba română” din 1977 extinde minuscula subsecțiune din GA despre modul infinitiv plecînd de la argumente istorice. Profesorii Irimia, Drașoveanu, etc. Exemplele pot continua, aici referindu-mă doar la cercetători care nu fac parte din autoarele GALR 2005 (2008/2022).

Alinierea în sensul de propunere de schimbare a gramaticii românești după „curentul global/modern” indus mai ales dinspre SUA (Noah Chomsky) a început încă la cîțiva ani după GA, în lucrarea Valeriei Guțu Romalo „Sintaxa Limbii Române” din 1973 în care ne este prezentată abordarea unei părți a sintaxei din perspectiva „gramaticii generative transformaționale”. Elementele fundamentale din GALR (grupurile) aici își au originea (grupul verbal, de exemplu, este extins de G. Pană Dindelegan într-o lucrare (teza dumneaei de doctorat) „Sintaxa transformațională a grupului verbal în limba română”, Ed. Academiei, 1974), iar „sintaxa transformațională” însăși aplicată limbii române este expusă într-o lucrare și mai veche, „Sintaxa transformațională a limbii române”, cu autori Em. Vasiliu și S. Golopenția Eretescu, apărută în 1968. Atunci, de ce nu s-a transformat gramatica oficială (academică) a limbii din varianta ei tradițională în varianta actuală modernă mai devreme de 2005? Probabil că nu s-a putut, ca să nu zic că nu s-a vrut.

Dacă GALR este dificil de înțeles pentru non-lingvist (și nu doar din faptul că are peste 1800 de pagini!) și în condițiile în care varianta sa teoretic mai „diluată” GBLR (2010, ed. I, 2016, ed. a II-a) este, totuși, cel puțin la același nivel (iar un obstacol pentru nespecialist pe care eu îl găsesc în parcurgere este terminologia lingvistică folosită), iar gramatica din 2020 pentru gimnaziu (retipărită în 2022) este, din fericire, inteligibilă atît pentru profesorul de limba română, cît mai ales pentru elevul mediu (dar doar pentru că această lucrare încă are conținutul de bază al gramaticii tradiționale!), rămîn în clipa scrierii acestui text circumspect că, în contextul de neignorat al deteriorării nivelului de predare și mai ales de studiu în școlile noastre, complicarea adusă de noua gramatică la nivel de gimnaziu și liceu era absolut necesară. Dar, cum spuneam la început, pentru a face pasul mai ușor către facultatea de litere (sincer, foarte puțini dintre cei ce ajung să promoveze bacalaureatul intră la facultatea de litere), este necesar să se studieze elemente din gramatica modernă Guțu Romalo – Pană Dindelegan încă de la fragede vîrste de 12-13 ani, nu? Atunci, „Good luck!” [4]

P.S. Gramatica s-a schimbat, se schimbă, limba s-a schimbat, se schimbă. Cumva e firesc ca programa de gimnaziu (sau pentru admitere la facultățile de drept și academia de poliție) să nu rămînă ancorată în „clasic” (anul 1966) și să migreze la modern, doar că modern înseamnă mai complicat, deci mai puțin pretabil studiului larg pe o populație de vîrste 11-15 ce este din ce în ce mai puțin interesată de citit și învățat în general, nu doar de cum vorbește și scrie limba română. Cum zicea cineva: „e..., și la ce-o să-mi folosească mie în viață propoziția predicativă și cum s-o deosebesc de una subiectivă?”

 

---

[1] ILIR după Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” este acronimul oficial, doar că mie mi se pare mai potrivit ILAR de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, întrucît lucrările (gramatici, dicționare) publicate de acest institut au pe copertă ACADEMIA ROMÂNĂ, abia dedesubt apărînd numele oficial al angajatorului autorilor.

[2] În 2020 a apărut la Editura Univers Enciclopedic Gold „Gramatica Limbii Române pentru Gimnaziu” de G. Pană Dindelegan et al., ce descrie starea de fapt și menționează că programa (deja schimbată față de anii cînd eram eu în școală) pentru clasele V-VIII și liceu (studii pedagogice) va fi pregătită pentru migrare la „noua gramatică”. Spre sfîrșitul lui 2020, chiar este în discuții avansate între minister și ILAR reintroducerea generalizată a gramaticii în studiile liceale, adică și la profilul general teoretic și la cel tehnic.

[3] „Publici sau pieri” în traducere în limba română.

[4] Citat din filmul Taken (2008), se recomandă citirea cu accent albanez :)