Relevanța despărțirii (scrierii) cuvintelor în silabe grafice („despărțirea la capăt de rînd”) este în prezent din ce în ce mai mică (copiii și mai ales adulții nu mai scriu de mînă ca odinioară), de aceea unul dintre exercițiile clasice de la examene („despărțiți în silabe cuvintele de mai jos” sau echivalent) rămîne cumva mai mult ca o satisfacție a profesorului și mai puțin ca o utilitate a elevului cînd părăsește gimnaziul. Pe de altă parte, DOOM3 - care controlează (ar trebui să controleze) modul de scriere a manualelor începînd cu 2022 și a examenelor începînd cu 2023 [1] – dedică 18 pagini acestor reguli și excepții de despărțire, iar în corpul dicționarului există multe cuvinte cărora silabația grafică le este propusă (adică, pentru corectitudinea viitoarelor răspunsuri la examene, impusă). Deci rămîne în esență un subiect viu.
În caietul meu de meditații din clasa a VIII-a (la data 2 IX 1996), chiar pe pagina a doua, despărțisem în silabe cuvîntul mausoleu drept ma – u – so – leu, apoi, pînă la corectura doamnei profesoare, m-am răzgîndit și-am ales mau – so – leu. Despărțisem și pe fiică drept fi – i – că, dar doamna m-a corectat la fii – că. La mausoleu n-aveam bifă de corect, dar deduc că, prin schimbarea făcută, era în final răspunsul așteptat.
Din capul locului, mausoleu nu este un cuvînt din fondul principal al limbii române. Este un cuvînt neologic, socotit intrat în limbă începînd cu secolul al XIX-lea („atestarea sa documentară” pe care o oferă MDA 2 2010 este în scrierile lui Gh. Șincai [2]). Cum s-ar silabisi deci acest cuvînt? „Prin tradiție” ar fi un răspuns logic, pentru că, nefiind un cuvînt folosit des, nici despărțirea sa nu e deloc comună (mai ales unde ne interesează, adică la literele a și u). Considerentele folosite pentru a decide cum s-ar despărți (mau sau ma-u) nu puteau fi inițial decît etimologice. Forma mausoleu este refăcută după cea latinească mausoleum (deci n-are cum „simți” în grafie vreo influență franțuzească, altfel l-am fi găsit scris mozoleu și am fi scăpat de dilema silabației) unde există patru silabe (mau – so – le – um), ca în greaca veche [3]. Concluzionăm că originea despărțirii normative cu diftong este pur etimologică. Redăm acum definiția lui Scriban (1939, p. 782):
*maŭ- saŭ mausoléŭ n., pl. ee (lat. mausoléum, vgr. mausóleion, d. numele luĭ Maŭsol, un rege al Cariiĭ [Asia Mică], căruĭa Artemisia, soția luĭ, ĭ-a înălțat un monument funerar măreț). Mormînt măreț. – Și mauz- (după fr.).
Avem aici din perspectiva autorului ambele pronunții (cu diftong și cu hiat), dar și accentul principal pe vocala /e/ - o constantă în dicționarele în care accentul principal este menționat. În DLRLC apare sugestia de silabisire doar cu hiat concomitent cu prezența în Dicționar Ortoepic (1956, p. 92), dar în DOOM1 1982 Mioara Avram propune ca normă silabația în diftong (de-aici indicația din 1996 din pregătirea mea pentru admiterea la liceu). Pe care o întărește apoi autoarea în Cuvintele Limbii Române între Corect și Incorect (Ed. Cartier, Chișinău, 2001). Mai mult, DOOM2 2005 (p. 470) reține tot despărțirea cu diftong, în timp ce DOOM3 2021 (p. 719) revine la cea cu hiat pe care-o găsi(seră)m și în DN3 1986, apoi în Dicționarul Academiei, IOOP V 1995 (p. 196) și MDA2 2010.
Constatăm o neuniformitate regretabilă de normă – un tipar prea bine cunoscut al lingvisticii românești, mai ales partea acesteia destinată publicului larg, anume normarea. Probabil că pronunția majoritară din prezent, indiferent de ce scrie în dicționare sau de ceea ce prevăd baremele [4] de examen, este cu hiat. Întîlnim în studiile noastre de fonetică următorul fapt: românii în pronunție evită hiatul, judecînd după cuvintele din fondul vechi al limbii. Se pare totuși că nu mereu și aici avem un alt exemplu. Există însă un lucru pe care nu l-am întîlnit scris despre opțiunea „veche”, etimologică: anume că avem un accent secundar pe /a/-ul din primul diftong și un accent principal pe /e/-ul din diftongul final [5]. Dubla accentuare în silabația cu dublu diftong este o scăpare atît în DOOM1 1982, cît și în DOOM2 2005. Această eroare se corijează automat prin pronunția în hiat. În sprijinul tezei cu două accente condiționate la noi de diftong stă forma (ce-i drept, fără diftong [6]) din engleza britanică modernă (/ˌmɔːsəˈliːəm/AFI) ce are pe o-ul lung din prima silabă accentul secundar și pe i-ul lung din cea de-a treia pe cel principal. Pe de altă parte, norma de pronunție în limba germană (din Duden) păstrează și acum diftongul (se observă în schimb dubla posibilitate de accentuare a numelui propriu din care derivă cel comun).
Deci cu ce rămînem din această poveste? Cu cei ce-s contrariați că acum „se desparte altfel” (cum ar fi părinți, bunici, poate chiar unii profesori de gimnaziu), cu cei cărora efectiv nu le pasă de-o obscură modificare din DOOM3 (adică eu oricum pronunțam cu hiat, iar de despărțit propriu-zis în scris de mînă chiar nu văd cum aș mai avea nevoie s-o fac) și cu profesorii care abia așteaptă să le spună copiilor la meditație sau la clasă că acum cuvîntul ăsta solemn are o silabă-n plus. Deci gata cu excepția ce trebuia memorată!
Ceea ce s-a-ntîmplat acum în DOOM3 e practic o ajustare (nu corecție) pe care eu n-aș fi făcut-o (după cum se cunoaște din scrierile mele de aici, pun mare spre exagerat preț pe etimologie), decît în măsura recunoașterii concrete a dublei accentuări: / m a̳ u̯ | s o | l e u̯ /. Dacă această modificare „operată” acum va avea o relevanță cît de mică pentru vreun test/examen, timpul ne va lămuri, dar nimic nu mă poate convinge că nu-i altceva decît o altă schimbare de dragul schimbării și că miza „oo, ăsta a zis la teveu mau-soleu și nu ma-u-soleu” este realmente insignifiantă.
[1] Cu toate erorile sale (https://thescienceinmymind.blogspot.com/2022/04/erata-la-erata-la-doom3.html) , așa ar trebui să se-ntîmple.
[2] „Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese”.
[3] Μαύσωλος (Maúsōlos) + -εῖον (-eîon), vezi https://en.wiktionary.org/wiki/Μαυσωλεῖον#Ancient_Greek
[4] Alt exemplu de normă fluctuantă, de data asta de plural. În DOOM3 apare doar bareme.
[5] Se poate aduce în discuție că poate fi și invers, cel principal pe /a/ și cel secundar pe /e/, dar aici cred c-ar fi doar un element idiolectal.
[6] Aici avem explicația: digraful au este in general asimilat unui /o/. Poate că-n evul mediu, inițial s-a pronunțat și la britanici cu diftong, dar în prezent, cu excepția cîtorva cuvinte germane neanglicizate, au = /o/.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu