Se dă enunțul: Cartea este instrumentul succesului la vîrste fragede. Se cere o analiză sintactică clasică a substantivelor cartea și instrumentul. Apoi se dă enunțul: Instrumentul succesului la vîrste fragede este cartea. Se cere o analiză sintactică a substantivelor instrumentul și cartea.
„Conform definiției („o parte de propoziție care arată cine (s.n.) [1] săvîrșește acțiunea exprimată de predicatul verbal sau cui (s.n.) i se atribuie o însușire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ”, GA, Vol. II, p. 87), ar urma ca în funcția de subiect să nu apară decît substantive articulate, hotărît sau nehotărît, lucru care se și întîmplă cel mai adesea” – cităm din I. Coja, Preliminarii la Gramatica Rațională a Limbii Române, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1983, p. 76-77, pentru a ne face o idee destul de clară că în propozițiile de analizat avem trei elemente morfo-sintactice esențiale: un subiect, un verb copulativ „este” și un nume predicativ al acestuia. Bun, dar which is which?, cum ar spune americanii.
Să plecăm pentru moment de la premisa că topica unui enunț – f ă r ă m o d i f i c a r e a s e n s u l u i – nu schimbă valoarea sintactică a termenilor („Cartea este acolo” cf. „Acolo este cartea”). De aici, deducem că în ambele propoziții propuse cele două cuvinte își păstrează funcția sintactică clasică indiferent de poziția ocupată, deci este suficient de rezolvat doar una dintre ele. Mergem cu prima propoziție și luăm: „Cartea” este subiectul, iar numele predicativ este „instrumentul”. Problemă rezolvată, care era atunci șpilul? Păi să vedem: testăm imediat definiția. Cu „cartea” subiect, însușirea la care face referire definiția este că ea este un instrument. Deci ar fi în regulă. Dar să privim acum al doilea enunț: parcă prin topica inversă, „greutate” în propoziție capătă deodată „instrumentul”, iar acesta are și o altă însușire decît că aparține succesului, anume că este (o) carte. Măi, să fie! Parcă era simplu, nu? Să trecem la teorie:
„O altă identitate formală de caz se constată între subiect și n u m e le p r e d i c a t i v exprimat prin substantiv. Apropierea dintre subiect și numele predicativ este justificată, în primul rînd, de o anumită identitate în structura lor: amîndouă pot fi exprimate prin substantive în nominativ [2]. În al doilea rînd, între cele două părți de propoziție există o apropiere de conținut care face posibilă inversarea termenilor fără o modificare esențială de conținut.
Astfel, se poate spune, tot atît de bine: vecinul este profesorul ca și profesorul este vecinul.
Este adevărat însă că situația imaginată de noi pentru a ilustra apropierea dintre subiect și nume predicativ nu se întîlnește, în mod obișnuit [3].
De obicei, distincția dintre subiect și nume predicativ este ușurată de ordinea obișnuită a părților de propoziție (subiect – verb copulativ – nume predicativ), de articol (de obicei, subiectul este articulat[4]), de prezența unor determinante (grupate, de regulă, în jurul subiectului) – citat din A. Nicolescu, Probleme de sintaxă a propoziției, Ed. Științifică, 1970, p. 41.
Argumentația de pînă acum nu ne ajută în a determina pentru ambele propoziții în mod indubitabil care este subiectul și care este NP al verbului copulativ. Mai cerem o părere: gramaticianul clujean G.G. Neamțu și a sa lucrare Elemente de Analiză Gramaticală, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 210-213, de unde cităm:
„Pentru formularea unei decizii în acest sens [5], în analizele gramaticale se folosesc, mai mult sau mai puțin explicit, diferite mijloace și criterii, inegale ca importanță, proprietate și grad de concludență: înțelesul (criteriul logico-psihologist), întrebările, transformarea «atributivă», accentul și intonația, concordanța de număr și persoană etc., toate implicînd într-un fel sau altul conceptul de s u c c e s i u n e l i n e a r ă ( = topica termenilor și „derularea” în timp a gîndirii, a mecanismelor psihologice care stau la baza comunicării). [...]
În acest sens, considerăm că repartizarea pe funcții urmează modelul: subiect (locul I) + AuxPred + NP (locul al II-lea). Schimbînd ordinea prin permutarea termenilor, se schimbă și funcțiile, respectiv S devine NP, iar NP devine S: Curățenia (S) e mama (NP) sănătății / Mama (S) sănătății e curățenia (NP). Ambele poziții le avem în următoarele versuri din Eminescu: Iar cerul (S) este tatăl (NP) meu / Și mumă-mea (S) e marea (NP).
OBSERVAȚIE. Această inversare, teoretic întotdeauna posibilă, este limitată practic de realitatea textului concret, în sensul că uneori schimbarea locului celor două funcții poate implica sau reclama importante reorganizări atît ale propoziției date, cît și ale frazei în care se află”.
O concluzie: după G.G. Neamțu, „Cartea” din prima propoziție este SB, în timp ce „Instrumentul” din a doua este SB.
Totuși, unul dintre argumentele aduse atît de Coja op.cit., cît chiar și de Neamțu este i n t o n a ț i a, adică accentul voit [6]. Luînd orbește recomandarea lui Neamțu, avem că în celebra maximă regală Statul sînt eu „statul” este subiectul, iar o trăsătură a acestuia ar fi că e compus din persoana ce o afirmă. Totuși, prin intonație (cu puterea imaginației), parcă „greutatea” vine pe eu, adică mesajul este, de fapt, Statul sînt eu, adică doar eu și nimeni altcineva. Cu statul ca subiect, s-ar deduce statul sînt eu, puteam fi biserica, armata, țărănimea etc.
Sugerez ca, pînă să aplicăm schema simplă propusă de G.G. Neamțu, să privim puțin din perspectivă de gîndire a emitentului: pe ce vrea autorul să pună accentul? În final, remarca promisă la notița de subsol #3: particularitățile de topică (inversiunea) sînt evidente în comunicarea scrisă, acolo unde persoana, în tihna compunerii mesajului, poate așeza în frază cuvintele cu puține restricții, date, de obicei, în tratate de gramatică/stilistică. Oral este foarte greu de generat o construcție cu multe cuvinte și determinări care să permită alterarea topicii subiectului unui verb copulativ drept „centru de greutate” al enunțului prin punere la final de propoziție. Creierul mi se pare cumva construit să pună accentul pe esențial la începutul comunicării, poate cu excepția poantelor/glumelor, unde pancilainul are logică să fie la final de comunicare, în scris fiind redat prin seturi de puncte, puncte și alte puncte... În marea majoritate a cazurilor, subiectul explicit începe frazarea.
Recomand și argumentația din Coja, op.cit, p. 83-85.
[1] De la sublinierea noastră.
[2] Exact cazul nostru.
[3] Revenim aici la final de articol.
[4] Același argument dat și de Coja, v. mai sus, dar care nu ne este de ajutor, ambele cuvinte alese de noi fiind articulate hotărît.
[5] De a distinge SB de NP pentru un exemplu al său: „Cîinele e prietenul omului”, respectiv „Prietenul omului e cîinele”.
[6] Care este subiectul aici? Unul sau intonația?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu