Definim idiolectul ca fiind un „repertoriu general al deprinderilor lingvistice ale unui individ, într-o anumită perioadă a existenței sale” [1]. Poți atribui aici chiar o grămadă de lucruri, cum ar fi cum resping eu scrierea cu „â”, cum alții pronunță pionier cu diftong [2], cum mă forțez eu să zic împotriva normei picromigdală, cum n-aș zice nici în ruptul capului magazioner [3] ș.a.m.d.. A nu se înțelege aici că sub un idiolect intră doar încălcări ale unor anumite norme de semantică, ortografie sau ortoepie, nu, intră tot.
Uniformitatea unei anumite norme de grafie sau de pronunție în surse mai mult sau mai puțin oficiale întinse pe mulți și foarte mulți ani nu atrage cu sine desconsiderarea automată a unor particularități la nivel de individ și catalogarea lor drept „abateri de neiertat, mostre de incultură”, mai ales cînd acestea vin în cel mai sensibil și discutabil subiect lingvistic, ortoepia. Doar că, tocmai cînd norma este uniformă și nu variabilă în timp sau de la un lingvist la altul, parcă abaterile de la ea merită puse în discuție.
Bunăoară, aflu cu oarece surprindere că există persoane ce despart în silabe franțuzismul croazieră drept cro – a – zi – e – ră și afirmă că și lor li se pare surprinzătoare despărțirea croa – zi – e – ră [4]. Ne situăm într-o situație descrisă în introducere, norma constantă pentru despărțire fiind cu digraful oa pentru sunetele/fonemele primei silabe, în timp ce varianta idiolectală este cea cu un hiat între o și a. Regulile de despărțire în silabe (pe vremuri extrem de necesare pentru că exista doar scris de mînă sau la mașină, în timp ce azi anumite funcții în programe de scriere la calculator creează o spațiere a cuvintelor pe un rînd astfel încît despărțirea cuvintelor în silabe nu mai este necesară) s-au schimbat de-a lungul timpului, doar că în acest caz, în care unele persoane pur și simplu preferă o anumită variantă, acest fapt nu este deloc relevant.
Afirm că mi se pare surprinzătoare excepția de la regulă, întrucît un hiat o-a în limba română este aproape de negăsit în cuvinte necompuse sau românești. Avem un hiat în cuvintele ce încep cu prefixul co- alipit unui cuvînt care începe cu a, cum ar fi coautor, coabita, coagula, coalescent(ță), dar și aici îmi pot imagina că există oameni ce silabisesc coa-u-tor și nu co-a-u-tor. Asta pentru că vocala a înainte de o consoană este un magnet pentru diftong ascendent. Alte cuvinte ce au o-a în hiat sînt cele străine din titlu, boa și Croația. Teoretizarea diftongului reprezentat prin digraful oa este neuniformă. Calotă [5] consideră că acest diftong nu există, existînd mereu în pronunție [u̯ a], indiferent de grafia ua sau oa. Șuteu, Șoșa [6] dimpotrivă, îl atestă în cuvinte precum coadă, redat fonemic /k o̯ a | d ă/. Tocmai această variabilitate a interpretărilor secvenței sonore grafiate oa ne convinge de faptul că elementele de particularitate din registrul personal nu trebuie desconsiderate.
Pe de altă parte, merită menționat din nou argumentul din articolul din notița de subsol 2, anume neuniformitatea alegerii acestui mod de pronunție pentru cuvinte morfologic similare. Adică de pronunțăm cro-a-zi-e-ră cum pronunțăm cro-a-ți-a, ar trebui să pronunțăm și cro-a-sant și nu croa-sant, chiar dacă ambele cuvinte sînt franțuzisme adaptate grafic. Francezii au diftongul IPA [w a] în croisière și croissant, de aceea și normele noastre de pronunție sînt tot cu diftong, fie el [u̯ a] ca francezii sau Calotă, sau [o̯ a] ca unele interpretări românești. Dar și acest argument este dismissed de cei ce, prin alegere personală, deschid mult gura în a pronunța cro-a-zi-e-ră.
Ca fapt divers, doar pentru completitudine, interpretarea fonemică din Șuteu, op.cit., este intermediară celor două variante: propune epenteza unui /u̯/ ca mecanism de evitare a hiatului: /k r o u̯ a z i i̯ e r ă/, soluție pe care o resping, considerînd mai firească varianta /k r u̯ a z i i̯ e r ă/ ce este minimum adaptată celei franțuzești IPA [k R w a z j ɛ: R] [7].
[1] Bidu-Vrănceanu, A. et al., Dicționar de Științe ale Limbii, Ed. Științifică, București, 1997, p. 242.
[4] Conceptul de despărțire în silabe este fonetico-fonologic, aici redăm implicațiile sale la nivel grafic (despărțirea la capăt de rînd în scrisul de mînă)
[5] Calotă, I., Contribuții la Fonetica și Dialectologia Limbii Române, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1986.
[6] Șuteu, F., Șoșa, E., Dicționar Ortografic al Limbii Române, Ed. Vestala, Ed. Atos, București, 1993.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu