Am lansat de curînd un sondaj în grupul meu favorit de discuții cu subiecte de limbă română din rețeaua Facebook©. „Cîte sunete sînt comune în cuvintele scrise prin litere hac, crah și cehi?” Am adresat-o intenționat neprecizînd vreun nivel al răspunsului așteptat, care, după cum cititorii acestui blog știu deja, poate fi după cum urmează: elementar, adică clasele a V-a/a VI-a sau DOOM3, sau științific/lingvistic (teoretic după materia predată la facultățile de litere). Lăsînd răspunsul liber, am numărat foarte multe răspunsuri cu numărul 1, care se încadrează nivelului elementar, clasa a V-a/DOOM3. Într-adevăr, din redările cu AFR [h a k], [k r a h], [č e h i] avem sunetul elementar comun [h]. Pe cei ce-au răspuns 2 îi bănuiesc c-au terminat de prea multă vreme clasa a V-a sau s-or fi gîndit la literele h și c. Dar au fost cel puțin două persoane ce-au ales răspunsul 0 (una dintre ele cu tot cu motivație din perspectivă fonologică) și despre acest răspuns corect urmează rîndurile de mai jos.
Încep prin a afirma că în prezent valorile fonetice ale literei h nu sînt (făcute) cunoscute. Se menționează la facultate (de ex. Univ Babeș-Bolyai din Cluj [1]) că fonemul /h/ are patru realizări (variante sau alofone), în funcție de situarea în cuvînt și de vocalele care îl urmează:
- Neutrală ([h]) după /a/ ca în [h a k].
- Palatală ([hˈ]) ca în [hˈi a t] sau [hˈ e ǧ e m o n i e]
- Labială ([h°]) ca în [h a i̯ h° u i̯]
- Aspirată ([hʰ]) ca în [d u hʰ].
(preluare după Bocoș et al., op.cit, p. 347-348, de unde am păstrat și notația din AFR).
Cercetînd altă sursă de fonologie, cum ar fi Emanuel Vasiliu, Fonologia Limbii Române, Ed. Științifică, 1965, p. 128, regăsim primele trei variante ale fonemului /h/, varianta aspirată fiind, în opinia noastră pe bună dreptate, omisă. Doar că aceasta este opinia fonologilor și ea nu constituie un răspuns sensu stricto la-ntrebarea pusă. Totuși ne dă indicii cum că în cele trei cuvinte propuse am avea cu adevărat trei sunete complet diferite. Perspectiva foneticienilor asupra problemei ridicate de litera h este și de data asta multiplă, adică neunitară. Există în literatura de specialitate două tratări să spunem „recente” asupra valorilor fonetice ale literei h. Una mai veche, din anii ’40, a profesorului Sextil Pușcariu (coordonatorul Atlasului Lingvistic Român) și alta din anii ’50 a profesorilor (mai ales) Petrovici și Rosetti ce se găsește în Gramatica Limbii Romîne, Vol. I, 1954. Prezentăm soluția problemei din ambele perspective și apoi concluzionăm.
SEXTIL PUȘCARIU („Limba Romînă”, Vol. II. Rostirea, Ed. Acad. RPR, 1959, p. 19-21)
Fricativa palatală hˈ (asemănătoare lui ich-laut din limba germană) ce se notează în AFI prin /ç/. Cităm:
„Un h se rostește ca fricativă palatală afonică – adică cu o deschizătură strîmtă formată de dosul limbii apropiat de cerul gurii tare – cînd este urmat de un i (arhitect, arhivă, arhimandrit, himeră, hiretisi, monahi, psihic..., în neologismele de origine grecească și înainte de e: arheolog) și, în rostirea celor mai mulți romîni, și cînd e precedat de i (ihtiologie, lihnit, tihnă, ...). Canalul prin care se scurge aerul între palatul dur și dosul limbii este și strîmt, și îngust, întrucît limba se lipește, la dreapta și la stînga, pe o porțiune mare de cerul gurii; la romîni însă apertura nu este tocmai atît de îngustată ca în germanul ich „eu”.”
„Fricativa velară afonică, rostită cu o deschizătură strîmtă la cerul gurii moale, notată în ALR prin χ [2], corespunde lui h în cuvinte ca duh, monah, paroh, mîhni, hlamidă, hram..., deci lui h final și în vecinătatea imediată a unei consonante. Tot cu χ se rostește în Muntenia h inițial în cuvinte ca haine. El se pronunță ca ch german în ach [3], dar mai puțin strîmt. [...] Nazala corespunzătoare o avem în cazuri ca înhăma, înhăța, inhala, ..., al căror n velar nu se pronunță cu ocluziune (ca n în încăleca, lîngă, ...), ci cu o constricțiune. Foneticește poate fi redat prin ŋ̟, adică prin ŋ cu o cruciuliță dedesubt.”
„Fricativa laringiană, pe care o însemnăm, după model grecesc, prin spiritul aspru (ˤ), este h inițial, cînd nu e urmat de consonante, și intervocalic, în afară de cazurile cînd e precedat sau urmat de un i. Cuvinte ca ham, hăț, hîrtie, herghelie, hoț, huli, pahar, behăit, ... le rostesc cei mai mulți romîni: ˤam, ˤăț, ˤîrtie, ˤerghelie, ˤuli, paˤar, beˤăit. Tot așa se pronunță în Transilvania cuvinte ca haină (ˤaină).”
GRAMATICA ACADEMIEI (Vol. I, Ed. Academiei RPR, 1954, p. 95)
„În prefixul arhi- în locul fricativei laringale se rostește o fricativă palatală, articulată în locul unde se articulează și oclusivele kˈ, gˈ și e notată fonetic hˈ (de exemplu arhˈitekt). La fel se rostește și h din grupul rh cînd e urmat de e (arhˈeolog). Cînd grupul rh este urmat de a, o, h este rostit ca o constrictivă velară, notată fonetic χ (de exemplu arχaik = arhaic). La fel se rostește h și în grupul hn (odiχnă, tiχnă). Mulți vorbitori, originari mai cu seamă din părțile Dunării, n-au în rostirea lor alt h decît pe cel velar. Ei rostesc χaină, χan, χrean, maχmur, în loc de haină etc., iar în loc de hi și hi [4]au hˈi (hˈiχot = hihot, monahˈ = monahi). Variantele χ și hˈ ale lui h, hi nu sînt remarcate de vorbitori; ele sînt egal de literare ca h, hi.”
Constatăm o diferență de abordare pentru tihnă, odihnă, lihnit, percepute cu ich-laut de Pușcariu, dar cu ach-laut de Petrovici. Cred că nu e atît o diferență de percepție, cît efectiv faptul că există două variante (sub) dialectale sau idiolectale. Dacă DOOM3 ar fi un dicționar real de normare a pronunției limbii române, ar înclina spre varianta ach-laut.
Concluzionăm că litera h reprezintă în alfabet trei sunete distincte (după modul de articulare). Folosind AFI avem [h a k], [k r a x], [ʧ e çj]. De asemenea, și fonemul /h/ posedă trei alofone, definite însă strict în raport cu vocala ce-i urmează.
[1] Citare ca de obicei prin Bocoș et al., Limba Română Contemporană. Teoria și practica analizei fonetico-fonologice., Cluj-Napoca, 2019.
[2] Foarte aproape de ca aspect notația din AFI /x/. Vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Voiceless_velar_fricative
[3] De unde și numele de ach-laut.
[4] „Sunetul hi e produs ca h nemuiat, cu deosebirea că dosul limbii e în poziția lui i, ceea ce dă fricativei laringale timbrul i.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu