Cum aflăm ce este un sinonim? Citim o definiție a lui, fie într-un dicționar general (DEX), fie într-un dicționar de specialitate (de termeni lingvistici). Sigur că această definiție nu este identică în chiar toate dicționarele, cărțile de lingvistică, manualele școlare și cărțile de exerciții pentru elevi, dar esența trebuie să fie aceeași. Și acum să punem două întrebări pentru cititor: Sînt cuvintele curg, curs, curb paronime? Cum ați explica răspunsul de „da” sau „nu”? La modul cel mai serios, aveți în față niște copii de doișpe ani care n-au auzit în viața lor de paronim(i)e și vreți să vă răspundă corect la prima întrebare după ce deja le-ați fi predat teoria.
Dacă folosim manualul de clasa a VII-a [1] de la Editura Aramis, după citirea definiției (a se vedea în captura de ecran de mai jos), cele trei cuvinte sînt indubitabil paronime, căci forma lor scrisă diferă printr-o singură literă (ultima), iar pronunțarea lor printr-un sunet fundamental/fonem (la fel, ultimul). Sensul este total diferit (chiar și curs ales cu o bogată paletă de omonimie și polisemantism nu are ceva-n comun cu curg [2], iar cu curb cu atît mai puțin).
Dar boabă și boală, dar boabă și boașă, dar moașă și boașă, dar boală și coală? După aceeași definiție, sînt paronime. Totuși, toate aceste exemple nu apar nicăieri în vreo expunere/exemplificare a acestui concept. De ce? Pentru că esențială în paronimie este confuzia paronimică, adică posibilitatea ca un „vorbitor neinstruit” [3] să folosească unul dintre cuvinte într-un context în care celălalt cuvînt este obligatoriu.
Folosindu-ne chiar de exemplele din manualul de mai jos, ar fi deci vorba de-o persoană care îi face unei alte persoane unul sau mai multe complemente.
Un alt concept este atracția paronimică, atunci cînd unul dintre cei doi termeni este mult mai cunoscut sau prezent în uz decît celălalt și aceasta justifică folosirea-i. Theodor Hristea în Sinteze de Limba Română (Ed. a III-a, 1984) ne spune de șasiu folosit/pronunțat de tehnicieni drept sașiu, deși mie mult mai potrivit ca exemplu mi se pare spețe în loc de speze în expresia: „Am ajuns la Paris pe spețele mele”.
Deci povestea paronimiei, așa cum apare în manuale, cursuri, dicționare, este cu tîlc. Pleci de la o definiție generală care este inutilă, ca să explici cu adevărat paronimia introducînd încă două concepte sau măcar pe cel cu confuzia. Nu mai bine modifici definiția in the first place? Hai să facem asta acum. Ar trebui mereu ca o definiție a unei noțiuni să fie cuprinzătoare, altfel este inutilă și, cum e cazul aici, poate ridica probleme false...
Notăm că Paronimele sînt cuvinte ce pot fi confundate între ele. Încălcînd acum un principiu important în formularea unei definiții (inexistența unui raport cauzal), trebuie să o completăm cu:, întrucît au formă asemănătoare (diferind prin cel mult două foneme/litere), au sens diferit și sînt folosite de persoane ce nu cunosc definițiile lor.
Prin această definiție, curg-burg, curg-curs, curs-curb, surd-kurd, curcă-curvă etc. devin – dacă le scriem cu alfabet fonemic în loc de litere – ceea ce de fapt sînt: perechi minimale, concept esențial în fonologie. Sigur că există oameni ce-ar confunda pe afecțiune și afectivitate, dar sînt prea multe litere/foneme diferență-ntre ele ca să le luăm ca paronime.
[1] https://manuale.edu.ro/manuale/Clasa%20a%20VII-a/Limba%20si%20literatura%20romana/U0MgQVJBTUlTIFBSSU5U/ - pagină deschisă la 14/04/2023.
[2] Mă rog, ca forme din flexiunea verbală a verbului a curge, sînt ce-i drept înrudite.
[3] Un clișeu al lingviștilor folosit ca un eufemism pentru incult, prost, ignorant – persoană care n-a prea citit, n-a prea deschis dicționare, a chiulit sau n-a-nvățat la școală la orele de limba română.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu