Cînd se ia un termen din logică cum e „dilemă” și se introduce în uzul comun, nu este firesc ca masa utilizatorilor, ce nu cunosc terminologia științifică a logicii, să-i deformeze sensul?
Este rolul autorilor de dicționare să ia pulsul celor mulți al căror uz ne definește limba [1] (semantica, ortografia, ortoepia, gramatica). Bunăoară, la 1929, în ediția a VI-a a dicționarului său (p. 210), Lazăr Șăineanu ne spune simplu că:
dilemă f. argument ce prezintă două propozițiuni contrare, a căror concluziune e aceeaș.
Pe cînd la 2009, DEX2 ne indică următoarele:
DILÉMĂ, dileme, s. f. Raționament cu două soluții, dintre care trebuie aleasă una, deși ambele duc la aceeași concluzie. ♦ Alternativă care pune în dificultate. – Din fr. dilemme, lat. dilemma.
Care este uzul/sensul care îi deranjează pe puriști (nu neapărat logicieni)? Cel de după romb, adică cel pe care îl auzi azi și nu numai azi cel mai des.
Încă de la 1955 din primul volum din DLRLC constatăm că „sensul impur” este încă foarte vechi:
DILÉMĂ, dileme, s. f. (Logică) Raționament care pune două alternative contradictorii, dintre care trebuie să alegem una, deși amîndouă duc la același rezultat. Dilema este o formă a silogismului ipotetic. ♦ (În sens obișnuit [2]) Alternativă, încurcătură. Ne învîrtim într-o dilemă gre: sau sînt poeții de astăzi [1850] pre sublimi pentru noi, sau sîntem pre proști pentru acțentele ( = accentele)... armoniei nouă, și dar în tot chipul poeții scriu în dișărt. RUSSO, S. 15.
Deci nu are nici un sens să vii acum în 2022 să spui: „hei, voi ce folosiți dilemă pe post de dificultate, nedumerire, încurcătură, problemă sînteți în gravă eroare, dilemă înseamnă ... (și aici vine definiția din logică)” pentru că, atunci cînd vine vorba de semantică (și nu numai), limba însăși prin utilizatorii ei decide care sens „supraviețuiește” și/sau se dezvoltă. „Corectorii” pot scrie un mesaj sau o sută de mesaje pe Facebook sau pe blog sau într-o carte, dar n-ai cum să atingi 2 milioane de vorbitori de română ce folosesc acest cuvînt măcar o dată pe an, mai ales sub forma: „am o dilemă”. Dacă puriștii ar fi consecvenți, ar reclama și uzul „impur” al cuvîntului „problemă”. Mai precis, să luăm toate sensurile din DEX2 2009:
PROBLÉMĂ, probleme, s. f. I. 1. Chestiune care prezintă aspecte neclare, discutabile, care necesită o lămurire, o precizare, care se pretează la discuții. 2. Chestiune importantă care constituie o sarcină, o preocupare (majoră) și care cere o soluționare (imediată). 3. Chestiune care intră în sfera preocupărilor, a cercetărilor cuiva; obiect principal al preocupărilor cuiva; temă, materie. ♦ (Mat.) Chestiune în care, fiind date anumite ipoteze, se cere rezolvarea, prin calcule sau prin raționamente, a unor date. II. 1. Dificultate care trebuie rezolvată pentru a obține un anumit rezultat; greutate, impas. 2. Lucru greu de înțeles, greu de rezolvat sau de explicat; mister, enigmă. [Var.: (înv.) problém s. n.] – Din fr. problème, lat. problema.
Și să vedem [3] cum trebuie, de fapt, folosit problemă urmînd logica de la dilemă [4]: lucru aruncat înainte sau, doar prin extensie, subiect adus în față spre discuție...
Nu genul ăsta de „derapaje” în folosirea corectă a limbii trebuie combătute, pentru că ele sînt complet false. Avem în spațiul public de luptă cu dezacorduri, pleonasme, prescurtări ridicole, punctuație absentă, plurale inutile, anacoluturi etc., aici e (sau ar trebui să fie) miza celor ce și-au propus să educe vulgul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu